Cand anormalul devine normal
Aflu ca e canicula in Romania. A fost cald si cat am stat noi in tara. Nu 40 de grade, ca acum, dar ti-e cald si la 30, nu-i asa? Si nu pot uita cum am fost nevoiti sa stam, in incinta BCR Tecuci, la un rand mai lung decat s-ar fi cuvenit, avand in vedere comisioanele pe care le ia banca de la clientii sai. Se lucra cu doua ghisee, din cinci. Si intr-o caldura sufocanta, pentru ca aerul conditionat era sub lacat. Da, s-a intamplat s-o vad pe sefa de filiala cum iese din birou cu telecomanda in mana, pornind instalatia de aer conditionat. Probabil ca, dupa o vreme, iesea si oprea firisorul de aer proaspat, si apoi iar il pornea si tot asa, ca doar ”BCR lucreaza pentru tine”, nu? Si apoi, un client bine fezandat si rumenit, precum puiul la rotisor, este mai maleabil, cred… 
S-a intamplat sa gasesc, pe strada, un certificat de nastere. Aveam treburi importante de rezolvat, dar, sincer, nu m-am putut face ca nu-l vad. Asa ca, intre doua drumuri, fac un ocol si pe la Politie, sa predau documentul. Intru rapid, ma indrept spre ghiseu, inmanez actul politistului din spatele geamului si-l informez ca l-am gasit pe strada. Ei, si ce crezi? Domnul politist imi spune ca nu e asa de simplu, trebuie sa completez o declaratie din care sa reiasa unde, cand si in ce imprejurare am gasit certificatul acela. Cuuuuuuum? Adica eu gasesc un act pe strada, din spirit civic ma prezint cu el la Politie, crezand ca e institutia cea mai potrivita sa-l inmaneze cat mai rapid proprietarului, imi iau din timpul meu ca sa rezolv problema asta, si nu-i suficient. In cel mai comunist stil posibil, trebuie sa dau o declaratie, adica sa mai pierd inca nu stiu cate minute din timpul meu atat de pretios, de roman venit sa rezolve in tara, contra-timp, diferite chestii. ”Domnule, eu am gasit pe strada un certificat de nastere, si am venit sa-l predau aici. Atat!”, ii spun politistului si ies din sediu aproape fugind. In goana mea, ma uit asa usor, peste umar, sa vad daca domnul nu alearga dupa mine, fluturand formularul de declaratie. Nu vine, si rasuflu usurata. Am scapat, imi spun. Data viitoare nu mai fac, promit! Nu cred ca exagerez, in urma cu nu stiu cati ani, cand am plecat eu din Romania, numarul cainilor comunitari nu era atat de mare. Sau poate nu erau cainii atat de vizibili si de agresivi. Acum, ii vezi peste tot, practic nu exista scara de bloc fara un catel luat de suflet, nu exista strada care sa nu aiba cel putin o duzina de ”mascote” canine, nu exista alee pe care sa nu-si faca veacul doi-trei catelandri tineri, insetati de afirmare. Noaptea, cand ti-e somnul mai lin, e suficient sa latre unul, ca o haita intreaga ii raspunde, pe toate vocile si pe toate tonurile. Zice unul ”crantz”, gata, prietenii si dusmanii lui, deopotriva, pun de-o latratura pe cinste, care te scoala si din morti, daca-i nevoie. Combinatia dintre schelalaielile cainilor de pe strada si caldura din casa mi-a creat niste insomnii cumplite si am avut doua saptamani de chin, in care aproape ca nu am pus geana pe geana. Stiu, am supravietuit, dar nu cred ca e normal ce se intampla. 
La calitatea insomniei mele a contribuit, de departe, si vecina de la unu. Dom’le, la ora unu jumate noaptea, femeia asta nu dormea, iar la cinci jumate dimineata, era deja treaza. La 6, avea prima conversatie de la balcon, cu fiu-su, care pleca la munca. Dupa aia, urmau, in ordine, palavrageala cu vecina de la parter, cu administratorul, aflat in drum spre sediul asociatiei de locatari, cu femeia de serviciu , cu fetitele vecinei de la parter, cu… Nu cred ca exista, in tot Tecuciul, un trotuar intreg. Aveam sa constat ca si la Galati e la fel. Mi-am rupt picioarele facand slalom printre gaurile din ciment, care parea macinat, luat si dus de apa sau de vant. Ramasesera doar pietrele folosite in aliaj, pe care le simteai, prin talpa pantofilor, de parca ai fi mers pe cuie. Acolo unde trotuarele erau imbracate in dale, iarba lasata sa creasca alandala printre ele a creat presiune si le-a ridicat, incat parea ca, din loc in loc, aparusera niste musuroaie uriase. De altfel, de ce ma mai mir, oare? Treptele Primariei Tecuci (acest loc sacru, in jurul caruia se invarte tot, si fara de care orasul ar intra in fibrilatie si mai apoi, in coma administrativa) erau ele insele un pericol, lipsindu-le, in cea mai mare parte, exact dalele de marmura in care fusesera imbracate. Am facut, dus intors, drumul Tecuci-Galati, cu maxi-taxi. Pentru cine nu stie, acesta este un traseu greu, de-a lungul soselei satele se intind ca margelele pe ata, unul dupa altul. Restrictiile de viteza sunt frecvente, si, de parca asta n-ar fi fost suficient, satenii isi scot, vara, produsele agricole la vanzare, traseul fiind ingreunat de prezenta meselor incarcate cu rosii, pepeni, varza, ardei, de pe marginea drumului. Am ramas uimita sa vad cu cata inconstienta soferul a facut la volan, de-a lungul celor doua ore, cam cat dureaza calatoria, lucruri din cele mai diverse: a numarat banii primiti de la calatori, a vorbit la telefon, a vorbit la telefon, a numarat banii si iar a vorbit la telefon. Faptul ca, si la intoarcere, celalalt sofer a procedat la fel, m-a facut sa inteleg ca modul acesta criminal de a conduce nu este o exceptie, este o practica. De altfel, am (re)invatat in aceste doua saptamani cateva reguli de baza, absolut necesare supravietuirii: trecerea de pietoni trebuie traversata in fuga, chiar daca traversezi regulamentar. Mereu va trece pe langa tine, razant, o masina condusa de un sofer grabit, asa ca e mai bine sa eviti orice risc. Nu indrazni sa-i ceri soferului de taxi sa inchida geamul de pe partea ta, pentru ca te doare capul, de exemplu. Stai cuminte, indura si taci. Aerul conditionat te poate afecta si mai tare, doar stii asta! Nu mima surprinderea si nervozitatea cand auzi claxoane in jurul tau, la orice ora si oriunde. Romanului ii place sa claxoneze, asta e clar. Claxoneaza cand se intalneste cu cel de pe sensul celalalt, claxoneaza cand isi vede prietenul intrand intr-un magazin si continua sa claxoneze pana cand acela, intrigat, iese sa vada despre ce e vorba, claxoneaza si cand face parte din alaiul de nunta, dar si din cel de inmormantare, claxoneaza cand ajunge acasa si claxoneaza un pic si cand pleaca din fata blocului, claxoneaza pe sens unic si pe doua benzi, in parcare la supermarket, dar si la iarba verde, daca-i nevoie. Ce mai, romanului ii place sa claxoneze, la bucurie si la necaz! Desi, in doua saptamani, am reusit sa ma obisnuiesc cu rafalele automate ale claxoanelor, ii dau totusi dreptate sotului: in Romania, masinile ar trebui livrate fara claxon! Tiiit, tiiit! 🙂
Superb articolul!!
@ Anca: Multumesc, se intampla cand traiesti, cu adevarat, realitatea! 🙂
mi-a placut part-1, idem-la fel-de asisderea si part-2, of course… 🙂 à propos de klaxonat, circulatia din România mi-a reamintit de cea din Egipt sau Maroc! I’m serious, unfortunately… Desi am condus pe 4 continente far’ sa am nici cel mai vag accrochage, n-as conduce în România nici daca mi s-ar oferi lingouri de platina! 🙂
– – –
off-topic, with your permission – ref la Islanda, daca ai timp si interes, voilà de vezi acilisea: 🙂
http://incaunipocrit.wordpress.com/2011/11/13/islanda/
vom reveni acolo asap pentru a vizita si nord-vestu’, “crab claw” spre Groenlanda… wait and see!… 😉 hugs & xoxoxo…<3
@ Melanie: Deci pana si tu ai limite… e drept, in Romania esti supus la grele incercari! Oricum, nu era asa! Eu am condus in Romania- e drept, se intampla in urma cu 10 ani- si jur cu mana pe inima ca nu era iadul asta automobilistic. Acum, m-am speriat de-a binelea.
In rest… ma bucur ca ai/aveti planuri de calatorie. Spor in proiectele voastre. Hugs :).
Merci, Gabylou! 🙂 De când nu mai depindem de vacantele scolare, planurile si proiectele de calatorie le facem, prin decembrie-ianuarie, caci în vestu’ asta salbatec(LOL!), nimic nu se face la “mica-nemereala” sau la “las’ ca merge si-asa!” 🙂 N-avem gusturi de lux, nu ne-au interesat niciodata “masinilii meseriase”(ale noastre au 10+7 ani!), hainilii de marca(firma?!), snobismele si “chiciurilii”, bijuterii, “fatade”, etc, d-alde d-astea… 🙂 deh, fiecare cu prioritatilii si urgentilii sale… 😉 Copiii nostri sunt adulti independenti si autonomi, responsabili si rezonabili, ca noi! 🙂 Economisim pentru calatorii si pensie, far’ sa ne privam si far’ sa cheltuim aiurea… Multumesc pentru urari si haltele-ti constante, amicale si placute la blog…<3 Warm hugs back, young lady… 🙂
@ Melanie: Si noi facem planul, daca nu, macar schita, de vacanta din timp. Am invatat asta repede, trebuie sa fii organizat ca sa faci fata cerintelor. Oricum, indiferent de destinatie, pentru mine fiecare vacanta e foarte importanta. Cred ca in asta consta farmecul vietii- sa inveti sa te bucuri de ceea ce ai. 🙂 Warm hugs back, young lady! 🙂
Bună ziua, Gabriela!
Îți scriu la o temperatură de copt oul la soare, ieri se putea găti direct pe asfalt.
Și-s dragi românii, nu ai cum să-i uiți.
Uite, ieri, a trebuit să ies, chiar dacă mă temeam de arșiță. Mă trezise cu noaptea în cap femeia de serviciu, care trebuie să-i dea raportul doamnei popescu, chiar așa așa o cheamă pe știrista noastră, căreia nu-i scapă nimic din tot ce se întâmplă sau s-ar putea să se petreacă până la sfârșitul anului..
Deci: ies. În dreptul containerului ( trebuia să las gunoiul)- un scormonitor- negru tuci, ochelari de soare, mănuși, ce mai! echipat cu bățul lui noduros.. câțiva maidanezi, nemulțumiți că le violează teritoriul, grămadă pe el. Mai vin doi, tipul se agită, scapă și dus a fost pe bicicleta lui cu coarne răsucite. Nu fac o sută de pași, că , la colțul blocului următor, un boschetar cu o privire de m-am speriat, sufla în punga lui .. Nu prea știam ce să fac, nu aveam curaj să trec, noroc cu un domn care își învăța nepoțelul să meargă pe bicicletă.
În sfârșit, transpirată, speriată, am ajuns la stomatolog, a fost ok, dar nu mă puteam întoarce prin soare, așa că m-am oprit în pădure.
Am scos cartea și , normal, am citit.
A sunat telefonul , cineva avea chef nu jucărie de vorbă, m-am ridicat..
După vreo zece minute.mi-am dat seama că uitasem cartea pe bancă.
Ei bine! n-o să-ți vină să crezi, dar , m-am întors în fugă.
Cartea era pe bancă!
Sunt o fericită!
@ Gina: Am ras cu lacrimi, comentariul asta merita publicat drept articol de sine statator pe blog! Ma bucur ca mi-ai confirmat ca nu am exagerat. Te imbratisez, Gina, si… vacanta placuta. 🙂
sunt şi lucruri frumoase în românia. data viitoare te aştept la braşov. chiar dacă unora nu le-a plăcut acest fapt, câinii fără stăpân au cam dispărut din zonă, asfaltul s-a înnoit şi claxoanele sunt ceva mai puţin folosite ca în alte locuri.
şi chiar de n-ar fi aşa… mie tot mi-s dragi locurile în care trăiesc.
@ psi: Esti o fericita, matz pervazier. Brasovul mi-e drag si mie, un loc pe care-l iubesc de nu mai pot! Stiu ca sunt locuri frumoase, si nu putine, problema este ca le lipseste acea doza de civilizatie, curatenie si liniste, pe care doar omul/oamenii, li-l poate/pot da! As spune ca problema nu sunt locurile, ci oamenii! Cand si locurile si oamenii isi dau mana, ies la iveala comori precum Brasovul. Asta-i tot! Bucura-te de el! 🙂
Și uite așa, dragă Gabriela, găsim noi fericirea, chiar și când n-o căutăm.
Astăzi am primit-o în dar, pe fb.
O împart cu tine:
http://www.youtube.com/watch?v=Fnpp04Tll28
@ Gina: N-am cuvinte! Muzica, atmosfera, bucuria de pe fetele oamenilor, sala aceea atat de frumoasa, toate aceste sunt, cum spuneai, fericirea. Multumesc, Gina, pentru ca ai impartit-o cu mine! 🙂
Bonjour-Hi Gabylou! Esti la “corent”(220 sau 110V!) despre acest Dusty?…
http://edition.cnn.com/2013/07/30/world/europe/dolphin-attack-ireland/index.html?hpt=hp_t3
@ Melanie: Slava Domnului ca, de obicei, in apele Irlandei nu se poate inota, de reci ce sunt! Probabil, caldura excesiva l-a dat pe Dusty peste cap, desi inteleg ca nu e la prima isprava de acest fel. Totusi, cred ca intalnirea cu un delfin, chiar agresiv, e mai placuta decat cea cu un rechin- inofensiv! 🙂
[…] de vreo 2 milioane ? – Cam asa ceva. – Bine, gata, m-am linisit. Credeam ca i-am pierdut! , […]
[…] plăcută vă doresc! , , , , […]
imi pare rau ,tare-tare rau ca dupa atatia ani ai avut parte de atata uraciune si ne-schimbare in romanica,cum ii spui tu !
cele doua fiind orase in care ti-ai petrecut buna parte din viata,macar un pic ar fi trebuit sa te imbie la melancolie , drag si un strop de incantare ….
te imbratisez virtual, real stiu sigur ca nu voi avea cum ….
@ Alina: Uite ca n-a fost sa fie! Data viitoare, poate. 🙂
Gabriela, eu sunt terminata, ma tampeste caldura asta, nici noaptea nu pot sa dorm. Canicula asta ii face pe oameni si mai agitati, asa ca trec cu vederea iesirile unora…, ce putem sa facem, nu suntem toti la fel.
https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=IIPoM3Tkn00
te pup si te las cu o muzica buna la ceas tarziu in noapte.
@ cammely: Stiu, tot privesc stirile la TV si ma ingrozesc vazand cat e de cald. 40 de grade la umbra… poate fi si asta o explicatie a comportamentului unora. Multumesc pentru muzica buna! Si… sa ai un august mai racoros! 🙂
Bine te regăsesc, dragă Gabriela, încep și eu să mă adun de-a binelea pe-acasă! Vezi, mai bine mergeai într-o vacanță de vis în Taormina! Chiar și așa m-ai amuzat, știi să vezi în toate acel ceva care transformă și cea mai nasoală realitate în ceva…suportabil! Data viitoare, Clujul te așteaptă, aici ai fi găsit binefăcătoarea răcoare a Grădinii Botanice, a pădurilor Făgetului și mai găseam noi multe și bune, împreună! Te îmbrățișez! 🙂
@ Mirela: Am fost la Taormina, in urma cu niste ani! De altfel, e singul loc din lume unde m-as muta ACUM! Stiu de Cluj, am trecut pe-acolo cand eram doar un copil, dar chiar si asa, se deosebea de tot ceea ce stiam eu! Si mai stiu ca este unul dintre cele cateva orase din Romania clasificat drept civilizat! Bucurati-va de ceea ce aveti! 🙂