E atât de cald afară, încât o plimbare până la ocean îmi pare cea mai bună idee a zilei. 30 de grade e o temperatură neobișnuită pentru Irlanda cea mereu răcoroasă, așa că mă topesc de plăcere la gândul că voi lâncezi pe plajă, la soare, ascultând, cu ochii închiși, tânguirea oceanului și chiotele de veselie ale copiilor zburdând pe nisipul fierbinte.
Găsesc cu greu un loc în parcarea imensă, aflată chiar pe buza țărmului. Plaja îmi pare veselă și colorată, potop de oameni și pe nisip, și în apă. Căței neastâmpărați aleargă încolo și încoace, stârnind nori de praf nisipos în urma lor. Cheiul e plin și el de lume care face poze, mănâncă înghețată, stă degeaba sau se mișcă agale în cele două sensuri, în căutarea a ceva. Mă așez pe treptele care duc la țărm și-mi sprijin capul de parapetul care face un pic de umbră. Închid ochii și ascult, cu toată ființa mea, zgomotele din jur. După câteva minute, reușesc să mă concentrez atât de bine, încât nu aud decât zgomotul valurilor leneșe spărgându-se ușor de stâncile din fața mea. Un fel de fâșâit continuu, care mă adoarme.
Nu știu cât timp a trecut, dar mă trezesc brusc. Am gura uscată și obrajii încinși. Umbra s-a dus de mult, am adormit în plin soare. Am o sete care începe de pe buzele uscate și se termină undeva în străfundurile stomacului, fără să-mi dea pace. E mai rea ca foamea, clar! Toropită, mă îndrept spre mașină, să-mi iau portofelul, trebuie musai să-mi cumpăr o sticlă cu apă. Ajung, caut în geantă, caut în compartimentul mănușilor, sub scaunul șoferului, sub scaunul pasagerului, pe bancheta din spate, în portbagaj, portofelul- nicăieri. Simt că mi se face brusc rău, senzația de sete devine și mai sâcâitoare și parcă îmi explodează capul. Înțeleg că am uitat portofelul acasă, așa că asta e, poate am noroc și găsesc vreo țâșnitoare pe plajă, drept pentru care mă pornesc pe cheiul înțesat de lume. Ca un făcut, toți par să bea apă exact când trec eu prin dreptul lor. Îmi vine să mă reped la puștiul cu salopetă galbenă care stă lângă chioșcul de închiriat echipament de scufundări și să-i iau înghețata din mână. Ce tâmpită sunt, îmi spun, în timp ce văd, la câțiva metri de mine, un tip cu un panou agățat de gât. Pe panou, cu litere mari, de mână, omul a scris ”Isus te iubește”. Lângă el, două fete, aflate în spatele unei măsuțe tip camping, vând apă. Taraba e plină de materiale propagandistice religioase, deci, e clar, tipii sunt împreună. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă, din mers, le-aș fura o sticlă de apă de pe masă. Ar anunța poliția, ar fugi după mine, ar asmuți lumea împotriva mea? Trec pe lângă fete și, ca un făcut, o aud pe una strigând: Apă? Avem apă! Mă uit cu jind spre sticlele de apă și trec mai departe. Nu-s în stare să joc personajul principal într-o scenă dramatică din ”Mizerabilii”. Înghit în sec și senzația de arsură din gâtlej se accentuează. Merg până la capătul falezei, dar nu găsesc nici un canal, nici o țâșnitoare, nimic! Hotărăsc să mă întorc, voi pleca acasă înainte de a leșina. Le văd pe fetele cu apa și pe tipul cu pancarta, care se agită și strigă spre oameni ”Isus te iubește”, ”Isus te iubește”. Imediat ce ajung în dreptul lor, fetele mă agață din nou, zâmbind. Apă, avem apă! Nu știu ce-mi vine, și întreb: Cât costă o sticlă? ”Nimic!”- vine răspunsul. Dar o donație, ceva, tot trebuie să fac, nu? ”Nu, e gratis”, spune una, în timp ce-mi întinde o sticlă cu apă plată.
Înșfac sticla și, cu toată nerăbdarea mea de a bea apa, mă aud vorbind: Ce frumos! Cine îți mai oferă ceva gratis în ziua de azi? Moment în care tipul cu pancarta, aflat în spatele meu, răspunde prompt: Domnul Isus! 
Jur, niciodată n-am băut o apă mai bună ca cea primită de la Isus în ziua aia caniculară! 🙂
si mi-ai desschis povestea cu Isus… will be said… someday 🙂