Blogu' lu' Cimpoca

Dupa o saptamana  pe care as  numi-o  cea mai  grea,  lunga, urata si trista  saptamana din viata mea, hotaram sa mergem cu prietenii undeva, intr-un loc frumos, linistit si curat, unde sa auzim doar cum canta pasareaua si cum creste  iarba.  Decidem sa ne cazam la un Hilton Hotel undeva pe langa Belfast.  Mai statusem acolo,  nu era neaparat  un loc de fite, dar indeplinea conditiile noastre- alea cu pasareaua si cu  firul ierbii-,  iar ca  alternativa  la vremea  rece si ploioasa,   venea cu un centru de relaxare destul de bine  dotat, de binefacerile caruia ne bucurasem din plin la prima noastra sedere acolo.

Buuuuuuun… cum spuneam, nu-mi  doream decat sa dorm ca busteanul, neintoarsa, sa pun capul pe perna la ora X si sa ma trezesc 10-11 ore mai tarziu, pe aceeasi parte, fara sa-mi aduc aminte de nimic!  Zis si facut,  totul parea sa mearga conform planului,  dupa cum aveam sa reconstitui, a doua zi, evenimentele. Niiii- noooo, niiii-noooo,   niiiii-nooooo,  aud deodata in jurul meu,  si ma trezesc in mijlocul actiunii, cu o masina de politie aflata in plina urmarire, cu sirena pornita si flashurile luminand alternativ, cand alea din dreapta, cand alea din stanga. Dupa vreo doua minute, realizez ca  sirena si flashurile sunt aievea, doar ca nu veneau de la vreo masina de politie, ci… de la alarma de incendiu de deasupra patului.  Drept pentru care m-am intors pe partea cealalta, asteptand sa treaca circul. Ma rugam  sa inceteze, dar niiiii si noooo!  Pana la urma, motivata si de insistentele Perfectului, care face parte din echipa  de interventii impotriva incendiilor din fabrica la care lucreaza,    si care s-a prins mai repede decat  mine de ce suna sirena,  am coborat din pat. Tin minte ca nu-mi gaseam unul dintre ”adidasi”,   da’ l-am cautat   pana  l-am gasit. Mai apoi,  am strans, tacticos si am pus in poseta niste nimicuri pe care le credeam importante la ora aia, si asupra carora ma concentrasem doar cu speranta ca, tragand de timp cat mai mult, e posibil ca alarma sa inceteze iar eu ma pot arunca la loc, in asternuturile calde.  Nu s-a intamplat, drept pentru care am iesit din camera, am batut, din mers, in usa amicilor nostri, si i-am chemat la evacuare. M-am oprit in fata liftului, pana cand Perfectul m-a smucit spre scara de incendiu, instruindu-ma, din mers, ca nu folosesti liftul  in astfel de situatii.

Afara, spatiul din fata intrarii in hotel gemea de lume. Care incaltati, care in picioarele goale, unii cu toate hainele pe ei, altii doar in pantaloni scurti sau in pijamale,  multi cu copii in brate sau cu ei de mana, in fine, o lume pestrita, dar extrem de eficienta, dupa modul in care se auto-evacuase.  Cu toate ca personalul hotelului se agita de zor si ca o masina de pompieri a aparut rapid in  zona, cu totii  am inteles  ca fusese o alarma falsa. Dezmeticindu-ma cat de cat,  am realizat, uitandu-ma in jur, ca toti au  primit evenimentul ca pe ceva care, asta e,   s-a intamplat, ce sa-i faci?  acel shit happens  caruia nu i te poti opune. Ei, si cand spun toti, ma refer la toti,   mai putin  grupul nostru de romani, cei mai nervosi, ostili si deranjati de toata patania.

Cum anticipasem, a fost o alarma falsa. Unul dintr-un grup de cheflii, pe drumul dinspre bar spre camera, s-a gandit sa actioneze niste butoane.   Sper ca l-au gasit si ii vor interzice accesul pe viata in tot lantul de hoteluri Hilton.  Nu de alta, dar am de gand sa raman clientul lor.

Va pup pe toti.