Blogu' lu' Cimpoca

Cand l-am nascut pe primul meu baiat, Andrei, eram studenta. Caminista, chiriasa intr-un apartament cu doua camere, noi locuind in una dintre ele. Baia- comuna, se impartea la cele doua familii cumva privilegiate- pentru ca prindeai greu un loc la familisti, se cereau intrunite conditii sau sa ai  pile pe la diversi tovarasi profesori-activisti,  dupa caz. Copilul s-a nascut intr-un Iasi cufundat in zapada pan’ la brau- eu am ajuns la masina Salvarii inotand, cu greu, prin nameti. A doua zi, un coleg si prieten  de-al meu, dragul si bunul Nicusor, a facut cumva si m-a vizitat la maternitate. Mi-a adus flori si mi-a spus ca toti colegii de an au strans bani si i-au cumparat lui Andrei hainute si o baliuta. Bucurie mare, n-aveam nici de unele, decat niste vise mari si sperante formidabile pentru el. Dupa vreo trei luni,  am inceput sa ma duc la facultate, lasandu-l pe micut in grija cuiva care facea asta mai mult gratis. In pauzele dintre cursuri, fugeam acasa, sa vad ce face si sa-l alaptez. Nu puteam sa fiu si o mama perfecta, si o studenta eminenta.  Insa nu-mi permiteam sa lipsesc de la scoala,  pentru ca profesorii imi spuneau de-a dreptul in fata ca sunt acolo   ca sa invat, in primul rand, si ca asta ar fi bine sa fac, inainte de toate.  Dar m-am descurcat. Nu mai tinusem in brate,  pana la fiul meu, un nou nascut. Nu exagerez cand spun ca l-am crescut dupa carte. Cum l-am adus acasa, am deschis ”Mama si copilul” si am inceput sa fac intocmai cum se spunea acolo. Autorii (sau autoarea, uite ca nu mai tin minte) descriau pana la detaliu ce trebuie facut- cum sa-l infesi pe micut, cum sa-i faci prima baita, cum sa-l tii la piept, lucruri de astea, pe care, pana a venit mama sa mi le arate, le invatasem deja.

Cu Vladimir, cel de-al doilea baiat, istoria s-a repetat aidoma. Doar ca acum eram un pic  mai ”desteapta”,   mai plina de experienta, nu mai tresaram speriata la scancetele lui, nu mai saream ca arsa cand il auzeam stranutand. ”Mama si copilul” mi-a fost, din nou, cea mai buna sfatuitoare, cel mai bun pedagog, cel mai bun pediatru.  Mai tarziu, am imprumutat cartea cuiva si nu mi-a mai fost restituita. Nici nu mai tineam minte, de altfel, cui i-am dat-o, dar pana la urma nu mi-a parut rau, imi spuneam ca daca a ajutat-o cel putin cat m-a ajutat pe mine, merita pierderea!

La vremea cand s-a nascut mezinul, Razvan, lucram deja ca profesor. Navetista la tara,   pentru  ca nici nu se punea problema sa prind un post in oras.  De altfel,  nici  nu stiu daca in anul absolvirii mele au avut vreunul. Eram insarcinata in opt  luni si inca mai faceam naveta. Lucram la o scoala speciala, aflata la 7 kilometri de comuna, undeva in camp, si care functiona in corpul de cladiri ale unei foste manastiri. Era o adevarata aventura sa ajungi sau sa pleci de  la serviciu,  fie ca era vara, fie ca era iarna. Era ori prea cald ori prea frig, si oricum ai fi mers, de la scoala spre sat sau invers, vantul iti batea tot timpul din fata. Pe jos, cu caruta sau sus, in remorca vreunui tractor care te ajungea din urma-  astea erau modalitatile de transport cele mai frecevente, pentru ca IMS-ul scolii se strica de prea multe ori si in cele mai neasteptate momente, ca sa ne fie de vreun folos.

Nu exagerez cand spun ca in timpul fiecareia dintre cele trei sarcini, greutatea mi-a crescut  vertiginos, atingand, de fiecare data, suta de kile. Am reusit sa slabesc insa, dupa fiecare nastere,   intr-un timp record, de 3-4 luni,  fara sa fac nimic anume:  ma trezeam doar  ca am dat jos 35-40 de kilograme. Alergam de colo colo, intre facultate si camera aia nenorocita de camin, intre serviciu si casa, spaland scutece, dand examene,  infasand copii, hranindu-i,  facand, adica, ceea ce  faceau cam  toate mamele din lume.

Nu auzisem, pe vremea aceea, despre depresia postnatala.  In  lumea in care ma invarteam eu, nu se stia despre asa ceva, ori nu se vorbea, pur si simplu. Nu banuiam ca o mama poate sa cada intr-o prapastie atat de adanca, incat sa-i fie imposibil sa se bucure de micutul ei: sa-l stranga cu drag in brate cand il vede prima data, sa-l mangaie, sa-i ingane usor un cantec, sa planga de bucurie cand  il stie intreg si sanatos. Nu credeam ca exista o stare, o situatie, o intamplare nefericita care sa te tina la mii de kilometri distanta de copilul tau. Ca, afectiv, nu-i poti da iubire, ba, din contra, poti sa-i faci un rau iremediabil, daca intr-o criza de furie, neputinta, cadere, uitare de sine, iti pierzi mintile si dai de pamant cu botzul ala neajutorat, pe care tu il vezi drept cel mai mare rau din lume, izvorul din care cresc spaimele tale.

Citesc, aud si vad din ce in ce mai des informatii  despre  mame care, intr-o forma sau alta, sufera de depresie postnatala. In lumea vedetelor, cel putin, depresia de dupa nastere  pare a fi un trend. Se fac emisiuni pe tema asta, se discuta, se dau lectii. Creierul are insa propriile lui legi, propria lui functionare. Imi place   sa spun ca o femeie, viitoare mama, are noua luni la dispozitie sa se obisnuiasca la gandul ca va avea un copil. In anumite situatii, in noua luni, intre doi oameni s-ar putea naste o prietenie pe viata. De ce insa, cateodata, noua luni nu sunt suficiente pentru ca o mama sa-si accepte copilul?  Nu  sunt psiholog si nici nu vreau sa dezvolt  teorii la care nu ma pricep. Asa-i,  timpurile s-au schimbat, traim vremuri dure: trebuie sa fim adaptati si mereu gata. Femeile  se simt datoare sa fie mame perfecte, asa cum se vor si sotii si angajate perfecte. Vor sa arate, la doua ore dupa nastere, cum aratau inainte sa fie gravide. Le supara daca burta ramane, pentru o vreme, semnul ca au purtat, pana de curand, o sarcina; daca nu se pot imparti, egal, intre cariera, copil si sot; daca nu pot arata tot timpul ca scoase din cutie; daca nu mai pot pleca catre  nu stiu care destinatie de vacanta,  din cauza celui mic; daca…

Stiu, depresia, de orice fel ar fi ea, deci inclusiv cea postnatala, se trateaza. Si cu pastile, si cu mersul la psiholog. In cazurile fericite (cele mai multe dintre ele, banuiesc) cred ca sunt recuperate, pana la urma,  de undeva din adancurile mintii acelor mame, si ratiunea, si instinctul. Pentru ca nu vad cum, o pastila, administrata de trei ori pe zi, intre mese, iti poate reda dragostea fata de copilul tau!