Este singurul obiect care mă însoțește oriunde. Oricând. A fost cu mine și când am râs, și când am plâns. Când mi-a fost cald și când mi-a fost frig. Când mi-a fost dor! Când am urât și am sperat. A fost cu mine și în America, dar și la Munteni. Și la nunți, și la înmormântări. A asistat și la discuții amicale, și la scandaluri. Și atunci când am simțit că sunt gata să mă ascund, de frică și de groază, dar și când am fost atât de puternică, incât am luat-o, iar și iar, de la capăt. Am avut-o cu mine și când am dat mâna cu prieteni, și cu dușmani. Împreună, am urcat munți și am coborât văi. Apare in toate fotografiile cu mine.
O am de 12 ani, și a fost un cadou de adio de la șefii mei de la ziar, după ce i-am anunțat că plec definitiv în Irlanda.
De-atunci, e ca și cum ar face parte din mine, și, daca aurul ar mirosi, probabil că brățara asta ar avea mirosul pielii mele. Din când în când, tresar și, cu degetele mâinii stângi, o pipăi, ca să mă asigur că e încă pe mâna mea. Asta mă liniștește subit, de parcă aș ști că îngerul meu păzitor e acolo, nu m-a lăsat singură. Am și alte bijuterii, dar brățara e mereu prezentă.
Fiecare om are trecutul lui. Spaimele și neliniștile lui. Și le gestionează cum poate. Mie, bucata asta de aur îmi aduce aminte de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, când eram incă tânără și fără de frică. Mă durea la bască de provocările vieții, nimic nu mă prindea nepregătită, eram veșnic cu pumnii încleștați. Poate de aceea mi-e atât de dragă. Și de nelipsit. Este ciudat cum viața, prin încercările ei, m-a făcut să devin mai atașată de un obiect, decât de unii oameni, de care m-am lepădat atunci când așa a fost nevoie. O fi un caz de Spitalul 9? Aștept feed back! 🙂
Nu, nu e de spital, nici vorbă. Probabil te leagă amintiri plăcute si te-ai atașat de ea încet-încet, e comodă si nu te încurcă la diversele activități. Văd ca e pe mâna ta dreaptă, cea cu care scrii, mâna cu condei de jurnalist. Ah, nu mai scrii cu condeiul! 🙂
Eu am aceeasi senzație legată de verigheta mea. Nu e nimic siropos, nu dau atentie detaliilor astea simbolice, pur si simplu asa m-am obisnuit cu ea pe deget, că-mi lipseste dacă o scot. Mi s-au îngroșat degetele după 24 de ani, a trebuit s-o duc la bijutier s-o lărgeascăi și-mi simțeam mâna goală.
@ Roxana: Nu, nu mă încurcă deloc. O scot doar când sunt pe aeroport, la control, preț de un minut-două, pentru că, din nu știu ce motiv, țiuie când trec prin poarta aia. 🙂 Tre’ să fie ceva cu ea, altfel nu-mi explic! Mă bucur că, deși a fost bruscată de atâtea ori- la propriu, nu are urme pe ea! Zici că-i nouă! 🙂
În afara faptului ca o port pe mîna stînga, brățara mea ar putea spune aceeași poveste! Noroc ca nu vorbește :)))))
Cînd mi-am pus-o pe mîna, stiam ca nu o voi mai da jos. La fel ca tine, am si alte bijuterii, însa brățara asta nu-si părăsește locul. Mai primește companie uneori, dar e singura care ma însoțeste 24/7.
În concluzie, soții ne-ar putea părăsi la un moment dat, dar brățările… niciodată! 🙂
Nu știu cum sa pun aici un omuleț care se bucura si are o inima lângă gura… 🙂 asa ca îți spun in cuvinte ca mi-ești draga si ma bucur sa te citesc! Nu am timp sa scriu dar mi- am găsit câteva minute sa le petrec cu gândurile tale! Cu drag 🙂
Cita, sentimentul este reciproc. Eu, când spun că nu am timp, mă fandosesc. Ar trebui doar să mă organizez mai bine. Azi am aprobat niște mesaje din ianuarie 2016. Mai e un pic și este ianuarie 2017. What’s wrong with me? 🙂
Nu e nici intr-un caz ceva ce sa tina de domeniul patologicului, desi da, este vorba probabil de o anumita “dependenta”, care nu e tocmai recomandata. Dar, sincer sa fiu, cred ca cu totii avem nevoie de anumite elemente de stabilitate in viata noastra; pentru unii dintre noi aceste axe de echilibru sunt reprezentate de alte persoane, pentru altii de anumite obiecte, iar pentru altii de anumite simboluri. Si, de exemplu, desi nu am si eu ca si tine ceva ce sa am tot timpul asupra mea, am totusi destul de multe “amintiri” pe care le-am pastrat (si am continuat sa le folosesc) mult timp dupa ce ar fi trebuit “retrase” din activitate.
Încerc să mă lepăd de ticuri/obiecte/superstiții care se mai vâră în viața mea. Nu vreau să ajung sclava lor, și nici nu-mi ajută, din contră, mai mult rău fac. În plus, îmi dau seama că, pe măsură ce înaintez în vârstă, toate astea se amplifică, dacă nu le țin sub control. Acum, vreau să merg pe cărări noi din mintea mea, nu să le folosesc, iar și iar, pe cele deja bătătorite, ar fi un semn de ramolire intelectuală! 🙂
Mulțumesc mult pentru că ai trecut pe aici, îți doresc din tot sufletul, un an mai bun. La mulți ani!
Draga Gabi,
Ma bucur sa constat ca ai revenit pe blog, chiar daca nu ai dat nici un semn multa vreme, eu am mai trecut pe aici sa vad daca sunt noutati si surprizaaaaa 🙂 am citit cateva articole faine de tot.
O vizita in America este visul sotului meu care zice ca vom ajunge candva acolo “chiar si pentru o zi, dar vom ajunge” Sper sa i se indeplineasca visul candva!
Ma bucur mult pentru tine, te imbratisez!
Draga mea, mă bucur că, în ciuda indelungatei mele absente, tu nu ți-ai pierdut răbdarea! Îți mulțumesc, pentru asta. Te îmbrățișez cu simpatie, îți doresc un an care vine mai bun decât cel care pleacă și… să dea Dumnezeu ca soțul tău să-și vadă visul împlinit. O să vă placă acolo, te asigur!