Blogu' lu' Cimpoca

Crescuseră  împreună. Deși Alberto era cu doi ani mai mititel, s-a dovedit  un partener de joacă ideal  pentru  ea.  În timpul anului școlar, se  vedeau   mai rar, fiecare fiind prins cu învățătura, în ritmul lui. În vacanțe, însă, erau  aproape de nedespărțit.  Dimineața,  aștepta   cu sufletul la gură să-l aud pe Alberto cum vine la gard și strigă: Reli, vii? Era semnalul că poate merge la el în curte, să se joace.

Curtea, vai,  curtea aceea plină de tot ce nu avea  ea acasă, dar și-ar  fi dorit:   un tobogan de lemn, șlefuit temeinic de cel care-l construise,  chiar bunicul lui Alberto. Și masa cu patru scaune, de sub umbrarul de viță de vie, unde se adunau  adulții  să pună țara la cale într-o limbă ciudată, de neînțeles,  bând sucuri reci,  preparate în casă.  Șezlongurile pe care leneveau bunicii, când era cald, și pe care, din când în când, se  așezau  și ei,  copiii, prefăcându-se  că beau   cafea.  Dar nu zăboveau  mult,  pentru că aveau   treabă, era de joacă acolo, nu glumă!

Tatăl lui Alberto, dentist la  Policlinica Municipală,   era un om bun, vorbea calm și spunea tot timpul lucruri drăguțe.  Odată,  a durut-o     atât  de tare o măsea, încât  domnul doctor i-a  cerut să deschidă gura, ca să vadă ce-i rău acolo. De comun acord, au   hotărât  să-i  scoată măseaua buclucașă  chiar atunci, așa, pe viu.  De durere, a   strâns pumnii până i  s-au învinețit unghiile, dar n-a scos un sunet. În timp ce doctorul ținea măseluța  în cleștele dentar,  pentru ca ea s-o vadă   mai bine,  i-a spus, cu drag: Reli, ești cel mai curajos pacient pe care l-am avut vreodată. Iar ei,  abia  atunci au început să-i curgă lacrimile pe obraji, înnodându-se în barbă, amestecate cu firicelul de sînge care-i  curgea din rană.

Mama lui Alberto era, ce să mai vorbim, o frumusețe! Distinsă,  fină,   răspândind un parfum delicat în juru-i.  Reli era  fascinată de această apariție, până la ea  nu mai văzuse   o doamnă  atât de elegantă. Și, mai ales, nu mai văzuse  nici o altă femeie  purtând   pălărie.  Vara- pălarii ușoare, din material textil, cu boruri largi, iar iarna- pălării de fetru, negre sau bleumarin.  Ea  și  Alberto   se  cățărau   pe gard ori de cîte ori doamna ieșea la cumpărături și o urmăreau   cu privirea.   Ușor-ușor, o vedeau  cum se   pierdea în mulțimea de precupeți și tîrgoveți care mergea la Obor și printre  țăranii  care așteptau la ocazie. Dar pălăria i se  distingea, semeață, de departe  și știau  exact când doamna s-a oprit la alimentara, când a intrat în magazinul de mătăsuri sau cînd a cotit-o spre pasaj, la parfumerie.  După două-trei ore, se întorcea acasă și Alberto sărea în brațele ei, întrebând-o râzând: ce ne-ai adus, ce ne-ai adus?  Reli iubea  acel    ,,ce  ne-ai adus’’,  îi   dădea sentimentul că face  parte din familie, o   cuprindea o căldură care-i  făcea bine, în timp ce, de plăcere,  inima îi   bătea nebunește. E drept, și doamna era foarte generoasă. Întotdeauna, ciocolățile sau eugeniile, cutiile de bomboane sau oricare alte bunătăți,  erau  cumpărate  câte două sau se împărțeau în mod egal.  Își   primeau, nerăbdători, porția de bun și dispăreau, țopăind  de încântare, prin curte, în stradă sau cine știe pe unde.

Era spre seară,  tocmai mâncase, când, într-un fel brutal aproape, maică-sa a   întrebat-o,  hodoronc- tronc:  ai auzit că pleacă jidanii?  Ura să o audă cum le spune jidani, așa, cu scârbă  parcă, dar pentru toți românii de pe stradă oamenii ăia erau jidani.   Dar, fără să  știe de ce, atunci  nu a mai simțit furie, ci o sfârșeală     care i-a muiat  picioarele,  deodată cu spaima care a  cuprins-o.   Desigur, știa cine sânt ‘’jidanii’’,  erau Alberto și ai lui, dar…. cum adică pleacă? Unde  și de ce, și când  și cât stau acolo unde pleacă?  A doua zi,  Alberto a tot încercat, timid, să o   liniștească. ‘’O să plecăm, dar îți scriu și-ți povestesc ce fac, unde locuiesc, ce fel e la școală și apoi, când o să fiu mare, mă întorc!’’ .  Iar ea  se uita,  buimacă,   prin curtea plină de flori, cu toboganul de lemn pe care se   dăduse de mii de ori,   cu bicicleta lui Alberto sprijinită  de ușa de la  bucătărie   și nu-i  venea să creadă   că toate astea vor fi duse curând, că nu va   mai putea intra in curtea fericirii ei   și că nimic nu va mai fi la fel!

Poate să mai fi durat o lună până cînd familia a terminat de strâns și a fost gata de plecare. Orașul asista, perplex,  la  exodul unei părți importante a  locuitorilor lui.  Peste tot se vorbea doar despre ‘’evreii care pleacă  în Palestina’’. Cu excepția celor bătrâni și neputincioși ori fără rude acolo,  plecau aproape toți: și Alberto cu familia, și verișorii lui,  alte familiile prietene,  precum și zecile de  mandatari   evrei de pe strada Mare.  Se vorbea, în șoaptă, că Ceaușescu a căzut la învoială cu guvernul evreu, vânzându-i  pe oameni în  schimbul unor   mari sume de bani. Dolari, auzi!

Au plecat într-o noapte de vară, după ora unu. Pe stradă, de la un capăt la altul,  staționau camioane în care, ore la rând, s-au încărcat mobile, haine și tot plinul caselor. După ce  camioanele au plecat în coloană, unul câte unul, au apărut  niște automobile negre, mari și lucioase. Cel puțin, așa ține ea  minte. Alberto trecuse mai devreme pe la ea  și-i   adusese o sacosă plină cu jucării. Clovnul, jucăria  ei  preferată, era printre ele.  Capul cu păr ciufulit ieșea dintre celelalte jucării și lacrima   desenată pe obrazul stâng   părea că dă să cadă. Strada era plină de oameni  care se îmbrățișau  și plângeau,  deopotrivă, se știau acolo de când lumea  și acum, neașteptat, o  parte dintre  ei pleca.  De tot! Ei, copiii,  au   plâns amarnic, stând îmbrățișați  preț de cîteva minute. Venise  timpul și mai să nu reușească   să-i  dezlipească unul de altul. Când, în sfârșit,  i-au  dezlegat din îmbrățișare, Reli a  căzut în genunchi  pe trotuarul care știa fiecare urmă a pașilor noștri, fiecare chiot de veselie din vremurile bune și toate  gândurile  împărtășite  între ei.

Brusc,    liniștea grădinii de alături o  înspăimînta, pentru ea   lumea se sfârșise  atunci și acolo, o dată cu plecarea lui Alberto. Săptămâni la rând,  a   încercat să scape   de imaginea finală a despărțirii, cu Alberto parcă lipit  de geamul din spate al mașinii, strigându-i    ceva ce n-avea  să știe  niciodată ce-a fost.  La lumina becurilor de pe stradă, i-a  văzut lacrimile  șiroindu-i  pe obraji.   A fost prima dramă reală pe care a   trăit-o, una dintre multele drame care aveau să-i   tulbure mai apoi,  constant și nedrept,  viața.

Câteva luni mai târziu,  poștașul i-a adus  o ilustrată colorată vesel, în care  apăreau  case albe, cu etaj, atârnând ordonat  pe dealurile din fundal, de-a lungul unei șosele străjuite de palmieri înalți și zvelți.  A   studiat-o atent, i-a  pipăit îndelung timbrul și a  sărutat literele caligrafiate   delicat cu stiloul. Vederea era  de la familia Bercovici, desigur!  Expeditorul își scrisese și adresa,  era o casă ori un bloc, cine știe, din Haifa, Israel. Nu le-a    răspuns, ce sens avea? După doi ani,  ai ei s-au    mutat  la bloc, taică-său  primise apartament în zona industrială. A   lăsat în urmă casa copilăriei sale, cu toate amintirile închise în ea  și grădina minunată a vecinilor,  în care acum se jucau alți copii, doi  băieți tare curioși și nesuferiți.

Xxx

Aflase  de la maică-sa   că, deși pe strada Mare nu s-a schimbat  mai nimic și  totul arată ca și cum ar fi încremenit în timp, ca un făcut, nici fosta  lor  casă  și nici cea a lui Alberto nu mai există. Pe locul lor s-a construit un viloi  impunător cu două etaje,  cu uși și geamuri de termopan, cu două garaje uriașe la subsol.  Acum, ea însăși  locuind  în străinătate, a ajuns la Tecuci de nevoie:  moartea  neașteptată   a mamei sale.  După ce toată zarva înmormântării s-a sfârșit,  a   găsit răgazul să facă   un drum până pe strada Mare.  Nu mai trecuse  de-un secol pe acolo, nu știa  la ce să se aștepte.  Vila, neocupată, era scoasă la vânzare. S-a  apropiat și a  privit curioasă printre ulucii    gardului.  Și-atunci, în curte, a   văzut clar  toboganul de lemn,   șezlongurile, ba chiar și masa  cu cele patru scaune era acolo. Lângă  gardul dintre vecini, un puști cu părul creț stătea  și se uita, printr-o crăpătură, în curtea cealaltă.  Și, Doamne, poate  să  jure  că l-a   auzit întrebând,  nerăbdător:  Reli, vii să ne jucăm?