Blogu' lu' Cimpoca

Mă întreabă lumea   cum este să emigrezi. Dacă merită să-ți iei traista-n băț și  să pleci de-acasă.   Dacă e mai bine acolo decît dincolo.   Dacă românii sînt văzuți  cu ochi buni. Dacă impozitele pe orice   și  taxele  sînt mari. Sau mici.  Sau potrivite.  Dacă spitalele sînt curate, dacă medicii sînt competenți și   omenoși cu pacienții.   Dacă învățămîntul e gratuit, dacă iarba chiar este așa verde ca în poze și dacă e adevărat că vremea-i ca dracu’.

Nu poți să-i spui cuiva să emigreze sau nu, nu poți lua hotărîri  în locul altcuiva.   Emigrarea este o decizie personală, pe care o iei  în funcție de factori/întîmplări/atitudini/așteptări  care ți se întîmplă ție,  nu neamurilor,   vecinilor  sau celor  care trec întîmplător  pe strada ta.   Dacă locul în care te naști este o întîmplare, emigrarea este o alegere. Pe termen scurt, mediu, lung sau definitiv.

În orice caz, dacă te-ai decis să emigrezi, înseamnă că undeva, acolo,    sistemul  căruia îi aparții are  buba.  Ceva te doare, te nemulțumește, te arde. Poate vrei bani mai mulți, recunoaștere profesională, liniște, școli mai bune pentru copiii tăi, poate vrei să te eliberezi  de ceva,    poate ești bolnav și tînjești după o îngrijire medicală mai bună, fără să fii nevoit să-i dai  șpagă medicului sau ți să-ți cumperi singur medicamentele și alte fleacuri necesare în spital,    poate ai nervii distruși de politică  și  de Miticii  de care e plină România   sau poate Golgota birocrației   e de vină…    poate, poate, poate. Oricare ar fi motivul, ăla e și te împinge de la spate.  Și pleci.

De-a lungul drumului, afli că  emigrarea vine la pachet cu spaime,  dureri de spate (de la atîta muncă) sau de suflet (de la atîta dor), cu succese și cu eșecuri,  cu    rîuri de lacrimi, cu visele pe care le ai și distanțele care te despart de ele, cu bun și rău, cu cald și rece,     cu vacanțele de vis pe care, deodată, ți le permiți, cu bucuria că poți să le trimiți celor de-acasă bani destui încît să le schimbi, și lor, soarta.

E frumos să vezi cum, ușor-ușor, îți reclădești viața. Cum spaimele se duc, una cîte una.   Cum începi să-ți atingi, pas cu pas,  țelurile.   Este, desigur, un merit personal. Dar este, în aceeași măsură, și meritul țării care te-a primit, trebuie să recunoști asta. N-ai avea de unde să pleci, dacă n-ai avea unde să te duci.

Unii  dintre noi avem senzația că multe ni se cuvin, pentru  că, nu-i așa?,  sîntem cetățeni europeni și avem  pretenții și drepturi. Îndatoririle sînt pentru alții. Evident, nimeni nu ne  poate obliga să iubim țara  în care am  emigrant. Dar  cred că e moral s-o respectăm.  Fiind  deschiși,  cooperanți, civilizați,  corecți,   dovedind  bun simț și omenie, făcîndu-ne  treaba așa cum trebuie.  Nu pot să înțeleg îndărătnicia, grobianismul, nesimțirea, încrîncenarea  și  primitivismul   de care dau dovadă   cei  care înjură  cu ură țara în care au găsit ceea ce patria lor  nu a putut, nu a avut ori nu a catadicsit  să le ofere. Nu-i înjurați,  nu-i scuipați   și  nu  rîdeți  de cetățenii în țările  cărora locuiți  acum.   În fond, nu din cauza lor ați  plecat din țara voastră,  nu ei sînt de vină pentru ceea ce  vi  s-a întîmplat.   Soluția e simplă:  nu vă place  de ei și de țara lor,   uite, papucii sînt colea, luați-i   și umblați.  Mergiți   sănătoși  mai departe sau  întoarceți-vă  acolo unde vă  potriviți mănușă cu locul, mentalitățile și oamenii.

 Se știe că noi, est europenii, credem că sîntem mai deștepți decît alții. Și, desigur, mai frumoși, mai harnici, mai buni, mai puri. Superiori, de-a dreptul! Tocmai de aceea, eu  cred că dacă nu ne convine cum funcționează țara în care am emigrat,  putem pleca, pur și simplu. Dacă am putut pleca din România, lăsînd în urmă mamă, tată, doină, munții perfecți, marea albastră, mormintele strămoșilor, ulița copilăriei și restul, cu atît mai mult putem pleca dintr-o țară în care unii dintre noi ne-am aciuat vremelnic!

Citeam pe-un forum,  cu vreo doi ani în urmă, tot felul de povești   despre imigranții din Irlanda. Povestea o doamnă, salariată a Departamentului de Protecție Socială, că cei mai agresivi, mai nesimțiți și vocali clienți cu care are de-a face la ghișeu sînt românii. Și o cred, pentru că, în Irlanda, cele mai urîte experiențe pe care le-am avut au fost cele cu… românii.  Ce ironie, să   trăiești  la o distanță de 3500 km de țara ta și singurii oameni care își permit să te judece, să te bîrfească, să te înjosească,   să te pună la zid să fie tocmai compatrioții tăi! Dacă ăsta nu-i blestem, oare cum s-o chema?

Tocmai ce-am găsit, recent, o discuție publică (între două domnișoare care trăiesc în Irlanda) pe tema sistemului sanitar irlandez. Pornind de la experințe mai mult sau mai puțin personale, s-a ajuns la constatări  de genul:  irlandezii sînt incapabili, niște bețivi, lipsiți de orice logică în tot ceea ce fac, cu un sistem sanitar de tot rahatul,  mă rog, de astea.

Și ăsta-i doar un mic exemplu despre cum   funcționează gîndirea   unor   români  nesimțiți,  limitați,  aroganți,  needucați.   Eu nu cred că Irlanda le-a transformat  și le-a înrăit atît de mult  pe fetele astea. Ele erau așa și-acasă, în Țara Românească.  Pentru că, vorba românului, you can take the girl out of the trailer park, but you can’t take the trailer park out of the girl!

P.S.  Astăzi,  18 decembrie, sărbătorim Ziua Internațională a Migranților, așa cum a fost decretată de către ONU  în   2016.  Și poate nu degeaba Organizația Națiunilor Unite a definit migrația ca fiind  acea decizie curajoasă a unui om  de a înfrunta toate piedicile și  greutățile posibile,  în încercarea  de a avea o viață mai bună.