Blogu' lu' Cimpoca

Locuiesc in Irlanda de 6 ani, 2 luni,  4 zile si cateva ore.  Multumesc lui Dumnezeu, puteam locui inca in Romania. Sau, si mai rau, puteam nimeri in Italia. Am aparut in peisaj fara sa stiu prea multe despre aceasta tara, vazusem vreo 3 filme irlandeze si singurele cuvinte in limba engleza pe care le stiam erau ”Hello” si ”Put your gun down”. Nu ca acum as vorbi fluent engleza, dar oricum, avand in vedere imposibilul accent irlandez, e bine ca reusesc sa-i inteleg pe cei mai multi dintre ei si sa ma exprim destul de clar incat ei sa ma inteleaga. Fie vorba intre noi, irlandezii sunt destul de draguti din punctul asta de vedere, pentru ca, oricat de prost ai vorbi engleza, ei iti vor spune, cu zambetul pe buze, ca ”your english is very good”. Fuck, cine-i crede?

Acomodarea intr-o tara straina, cand ai peste 40 de ani (42, in cazul meu, la vremea aceea), nu e usoara. Poate fi  foarte dificila, iar pentru unii, imposibila. De multe ori, e greu sa te muti dintr-un bloc in altul, in orasul tau natal, daramite intr-o alta tara, peste mari, tari si munti… Ideea e ca o reteta a acomodarii nu exista. Depinde doar de cat de motivat esti sa ramai acolo, ce scopuri ti-ai propus , daca sederea e pe o perioada mai scurta, mai lunga sau pentru totdeauna. Cunosc persoane care au pus esecul personal al acomodarii in Irlanda pe seama altora (of course), numai pe seama lor nu. De la vremea ploioasa pana la costul ridicat al vietii in Irlanda, totul a complotat impotriva lor. Asa cum stiu ca aici traiesc romani care s-au integrat cu succes, de la muncitori sau ”privatizati” in diferite domenii, pana la doctori, avocati si profesori universitari. De exemplu, anul trecut parca, un roman a castigat titlul de cel mai bun hairstilist al Irlandei iar cu vreo 3-4 ani in urma, o romanca a terminat scoala irlandeza de politie ca sefa de promotie. Am aflat despre asta dintr-un ziar national irlandez si am avut asa, cum sa spun, un sentiment de mandrie. E drept, aceleasi ziare scriu si despre stanestii colorati din Romania, care, o data ajunsi in Irlanda, fac orice ca sa traiasca: trafic de persoane, cersetorie, inselatorie, talharii etc. De, munca-i grea si tara ploioasa…

Personal, am avut un traseu evolutiv tipic pentru un emigrant roman: venit, vazut, decis. Ce facem, ramanem aici o vreme si ne reintoarcem in Romania peste cativa ani sau ramanem aici pur si simplu, preferand sa ne fie dor de Romania? Romani gospodari, am ales a doua varianta, desi plecarea noastra din tara n-a fost tocmai o necesitate. Aveam si acolo o casa, servicii bune, prieteni dragi si parinti iubitori. A fost, pana la urma, un soi de aventura in care ne-am aruncat singuri si nesiliti de nimeni. N-am plecat nici din cauza guvernului, nici a pretului ridicat al carnii, nici pentru ca voiam sa dam o sansa copiilor nostri (stiu ca daca s-ar fi ivit  sanse, ar fi stiut sa profite de ele) si nici pentru ca litoralul romanesc nu ne oferea nici o bucurie. Am plecat pentru ca asa am vrut noi si am fi putut sa ne intoarcem, dar  n-am vrut. Acum, la 6 ani, 2 luni, 4 zile si cateva ore de la plecarea mea aproape definitiva  din Romania (spun aproape definitiva, pentru ca nu am mai fost in tara de 5 ani) , vazand ce se intampla pe acolo, traiesc cu senzatia invingatorului care a prins ultimul tren spre destinatia ravnita.  Si ma felicit pentru decizia luata!

Gabriela

P.S. Acestea sunt cateva explicatii pe care le-am promis unora dintre cei care insista sa ma intrebe de ce am luat o decizie atat de radicala, aceea de a parasi Romania.  Inclusiv mamei mele, care nici astazi nu s-a obisnuit cu gandul. Ea a ales sa ramana acolo. Dar  n-o condamn pentru asta…

Update: articol publicat si de smartwoman.hotnews.ro.