Blogu' lu' Cimpoca

Mama cunoștea prea bine dragostea mea pentru poșete. Făcute din  piele groasă, lucioasă, mată sau întoarsă. Clasice, nu cu bling-uri. În culori diverse, dar nu din cele țipătoare. Deci, pentru cea de-a X -a aniversare a zilei mele de naștere, s-a gândit să-mi dăruiască  o geantă. Nu știu de ce, poșeta aia nu mi-a plăcut de la prima vedere, avea ceva ce nu se potrivea cu mine. Poate culoarea, poate toarta de umăr, prea subțire, poate sistemul de închidere, ca un buton uriaș de cămașă bărbătească… N-am scos-o în lume niciodată, iar mamei i-am spus că e poșeta de vacanță, pe care o iau cu mine ori de cîte ori plec din țară. Așa că am ținut-o într-un dulap, înfășurată în hârtia foșnitoare de cadou, așa cum mi-o dăduse mama. Până când…
… vin într-o zi de la serviciu. Avusesem o zi de muncă agitată, multe acte de verificat, un raport de trimis clientului, bleah, o zi din aia de coșmar, când ai prefera să fii orice, chiar și muscă de rahat, dar nu un contabil obosit, muncind într-un birou cu pereții coșcoviți și în care e prea frig iarna, și prea cald, vara. Îmi întind picioarele obosite pe un scăunel și închid ochii. Normal, nu pot avea liniște nici măcar cinci minute. Mereu mă sună mama, la aceeași oră. Totuși, azi n-ar fi putut să facă o excepție? NU! Auzi, la ce oră pleci la Cami?, mă întreabă, în timp ce eu încerc să-mi dau seama cine e Cami și de ce trebuie să merg la ea în seara asta. Am dormit oare câțiva ani și acum m-am trezit într-o zi anume, când am întălnire cu una, Camelia? Oare nu cumva… ba da, la naiba! Azi e ziua de naștere a verișoarei mele Camelia. Scurtez convorbirea cu maică-mea și, în timp ce mă îndrept spre duș, mă panichez într-un fel care nu-mi stă în fire. Ce cadou îi duc vară-mii? E o snoabă rece și calculată, căreia îi plac lucrurile scumpe. Pentru ea, nu contează că o rochie de designer sau un fund de bucătărie pot avea același preț, și le permite pe amândouă și nu ezită, când e vorba să le cumpere. Unde găsesc eu, la ora asta, un cadou potrivit pentru Cami, sofisticata familiei? Unde, unde? Deodată, mă pălește inspirația direct în moalele capului. Am rezolvat problema mai repede decât mă așteptam.
Vai, mulțumesc, e superbă, îmi spune Cami, în timp ce se uită cu ochii mijiți la poșeta pe care a scos-o cu grijă din ambalajul cu floricele roșii pe fond auriu. Răsuflu ușurată, chiar sper că fașionista vorbește serios, poșeta e, la o adică, fără cusur, doar că nu-i pe gustul meu!
X
Camelia privește agitată spre ceasul de perete. Mereu aceeași poveste. Între vizita la coafor, cea de la dentist și ședința cu părinții la clasa celui mic, n-a avut timp, pur și simplu, să intre câteva minute într-un magazin ca să-i cumpere Mirelei un cadou. Ei, la urma urmei, nici nu-i o aniversare de aia, de impact, împlinește 37 de ani, când o împlini  Mirela 40, e altceva. Pentru acum, însă, știe cum o va rezolva!
X
După ce a desfăcut cadoul, Mirela a țopăit copilărește, cu bucurie nedisimulată. Doamne, mereu mi-am dorit o poșetă ca asta, dar… n-a fost să fie, îi șoptește dulce Cameliei, la ureche, în timp ce o îmbrățișează strâns. Parcă mi-ai citit gândurile, zău așa!, ciripește drăgălaș, privind pe sub genele făcute cu ondulatorul.
X
Nu-mi plac aniversările, dar nu pot le pot evita, suntem o familie mare, unită, ne iubim unii pe alții, ne ajutăm la nevoie, și orice eveniment, mic sau mare, nu scapă nesărbătorit. Așa că azi, de voie de nevoie, îmi sărbătoresc ziua de naștere. Pentru mine, o zi ca oricare alta. Pentru neamuri și cei câțiva prieteni invitați, e  un bun prilej ca să se laude unul altuia cu ce-au mai făcut, pe unde au mai fost, cu cine s-au întâlnit la piscină, la lansarea  nu știu cărui  model de automobil sau cum a fost când s-au trezit direct pe pârtia de schi, duși cu forța de prietenul X. Mama nu vine, e plecată la soră-sa, în Ardeal, măcar am scăpat de presiunea pe care o simt de fiecare dată când, toți laolaltă fiind, mi-i arată cu degetul pe cei mici, spunându-mi că ea nu și-a pierdut încă speranța că, într-o zi, mă va vedea și pe mine la casa mea. Adică, măritată și cu plozi trăgându-mă de fustă!
Am închiriat sala mică a unui restaurant, ca să aibă neamurile loc să se desfășoare. Știu că ar fi trebuit să deschid cadourile imediat ce mi-au fost oferite, dar acum le-am așezat  pe toate într-un colț. Nu cred că cineva a observat grosolănia, toți fiind  prea ocupați ca să petreacă.
Ajung, în sfârșit, acasă. Mă felicit pentru cât de deșteaptă am fost că mi-am luat liber pentru mâine. Așa că mă pot concentra, nestingherită, pe deschiderea darurilor.  Lucruri utile și inutile, mari și mici, ieftine și scumpe. Unele îmi plac, altele nu. Printre ultimele cadouri din stivă, o cutie dreptunghiulară, mai mult lată decât înaltă, împachetată frumos. Deschid cutia și o văd înăuntru, cu sistemul ăla de închidere ca un buton uriaș de cămașă bărbătească, în culoarea aia care nu mi-a plăcut de la început… Pare că a fost purtată de câteva ori, deși este intactă și încă are, într-un buzunărel, un pliculeț de ăla  de silicat  granule  care se pune în gențile de piele, habar n-am pentru ce. Este ea, geanta! Geanta… s-a întors la mine!
X
Apropo, îmi zice maică-mea, într-una dintre conversațiile alea nesfârșite de la telefon, tot vreau să-ți spun de-o vreme și-am uitat, știi geanta aia pe care ți-am dat-o cadou de ziua ta? Deși tu n-ai pic de  încredere în gusturile mele, cred că am făcut o alegere tare bună, e o geantă foarte la modă. Cum așa?, o întreb eu, în timp ce mă îneacă râsul. Păi, am văzut că și Cami  are o geantă ca a ta. Și Mirela are una, să  știi!