Avea aproape 15 ani si tocmai daduse examenul de capacitate. Luase note bune, printre altele un 10 la geografie, iar media finala era aproape de 9, cred ca 8,75, ceva de genul acesta. ”Oricum nu conteaza”, imi spuneam, dar nu voiam sa-i stric bucuria succesului. Era, in fond, primul examen important din viata lui.
Inca din luna ianuarie a anului 2004, sotul meu, aflat in Irlanda, incepuse sa alerge in dreapta si in stanga, ca sa adune toate hartiile de care era nevoie pentru viza. Dincoace, in Romania, facusem si eu acelasi lucru. Era nevoie de o multime de hartii, adeverinte, dovezi, etc, atat de multe, incat practic in final obtineai un dosar. Hotarasem sa plec definitiv in Irlanda si planul era ca, odata cu mine, sa mearga si cel mai mic dintre baietii nostri, Razvan. Asteptasem doar sa termine scoala, sa-si dea examenul de capacitate, sa obtina viza de Irlanda, dupa care… la drum, birjar! Asa se face ca am depus toate actele la consulatul Irlandei de la Bucuresti (ma rog, s-ar putea scrie romane despre acest consulat care exista si acum, de altfel, si unde erai tratat dupa toanele functionarelor- toate romance) si am inceput sa asteptam. Pe la inceputul lunii august, am inceput sa sunam la consulat. Procedura cerea ca, la o luna-doua dupa ce depuneai dosarul, sa suni ca sa vezi daca ti-au aprobat viza. De la jumatatea lunii, am inceput sa telefonam zilnic. Eram panicati deja, pentru ca si in Irlanda scoala incepe in septembrie, asa ca tot insistam. Pana cand, intr-o zi, o voce de la celalalt capat al firului ne-a anuntat ca… nu s-a aprobat viza. Am fost socata, disperata, distrusa, spuneti cum vreti. Era ultimul lucru la care ma asteptam si nu intelegeam de ce s-a intamplat asa. Depusesem toate actele necesare, poate chiar mai mult decat atat. La randul lui, Razvan era bulversat. Isi facuse o multime de sperante si avea planuri, iar acum… totul se spulberase. Stiam ca nu sunt prea multe de facut, rezolvarea unei contestatii putea dura luni de zile, si oricum timpul lucra in defavoarea noastra. Am fost nevoita sa plec singura din tara, i-am promis ca o sa se rezolve cumva, dar, in sinea mea, stiam ca trenul e pierdut definitiv.
In timp, am mai facut cateva aplicatii de viza, in numele lui. Ne luasem adio de la ideea de a-l avea langa noi, cu totul, dar in final nu ne doream decat sa ne viziteze. Am incercat pana si varianta inscrierii lui la o scoala de vara pentru invatarea limbii engleze, dar, ca si inainte, raspunsul a fost acelasi: RESPINS. Orice am fi facut si oricum am fi dat-o, de fiecare data se gasea ceva: ba nu stiu ce recomandare nu era buna, ba adeverinta cutare era incompleta si tot asa.
Era de-acum 2006 si toata lumea vorbea despre integrarea Romaniei in Uniunea Europeana. De-a lungul anului, am urmarit cu sufletul la gura toate dezbaterile, declaratiile, toate luarile de pozitie si toate atacurile la acest subiect. Timpul trecea, dar nu se stia inca suta la suta daca vom fi primiti in Uniune. Cand, in sfarsit, intr-o buna zi, s-a anuntat. Nu pot sa va descriu bucuria pe care am trait-o. Nu era vorba doar de faptul ca ai mei puteau sa vina sa ne viziteze fara nici o restrictie. Era vorba despre sfarsitul unui sistem care, intr-un fel sau altul, ne tinuse inchisi intr-o cusca; ne redusese gradul de miscare; ne suprimase nevoia de libertate la care aspiram; crease victime, pentru ca, de-a lungul timpului, am auzit povesti de groaza despre sistemul de vize, care a distrus familii si destine. Inclusiv noi, in Irlanda, aveam nevoie de o viza suplimentara vizei deja existente in pasaport, asa numita viza cu iesiri-intrari multiple. Pe care o puteai obtine sau iti putea fi refuzata.
Primul lucru pe care l-am facut dupa aflarea vestii a fost sa-i cumparam bilet de avion lui Razvan. Pentru data de 1 ianuarie 2007. As fi vrut, daca ar fi fost posibil, sa fie unul dintre primii cetateni romani care sa iasa in lume ca cetatean european la ora 12, in noaptea dintre 31 decembrie 2006 si 1 ianuarie 2007. Nu a fost posibil, evident, cursele spre Irlanda nu erau la cheremul nostru. Nu va puteti imagina cat de greu s-a scurs ziua de 1 ianuarie. Avionul ateriza pe aeroportul din Dublin dupa ora 9 seara, si ziua aceea a fost, fara nici un dubiu, cea mai lunga zi din viata mea. Facusem revelionul la niste prieteni, in Dublin. Toata ziua n-am facut altceva decat sa vorbim cu ei despre asta, despre libertatea pe care ne-o castigasem. Am ajuns la aeroport cu 2-3 ore mai devreme. Pur si simplu nu mai puteam sa stam in casa. Priveam furnicarul de oameni din aeroport si incercam sa ne imaginam cum e sa vrei sa pleci undeva si s-o poti face, pur si simplu, doar fluturand pasaportul. Fara a fi nevoit sa dai explicatii ori sa raspunzi intrebarilor de tot felul. In fine, momentul se apropia. In jur era plin de romani, era o atmosfera de nedescris. Toti asteptau, cu emotie, pe cineva, copii, frati, surori ori parinti pe care nu-i vazusera poate de ani de zile.
Aveam la noi un drapel al Romaniei. Cand pasagerii au inceput sa iasa, l-am desfacut si am inceput sa-l fluturam cu bucurie. In sfarsit, l-am vazut pe Razvan. Era pierdut, emotionat, livid. Stiam ca asteptase momentul asta la fel de intens ca si noi. Mai tarziu, avea sa ne spuna ca vazuse drapelul, dar nu ne vazuse si pe noi. Si s-a gandit, ”uite ce frumos, cineva e asteptat cu steagul Romaniei!”.
1 ianuarie 2007
De atunci, ziua de 1 ianuarie are, pentru mine, o cu totul alta semnificatie. Este adevaratul meu revelion, este cea mai importanta zi din an, este cea mai plina de emotii. Este ziua care imi reaminteste, de fiecare data, gustul libertatii. Pentru ca da, pentru mine libertatea are gust!
P.S. Intre timp, Razvan a terminat facultatea aici, in Irlanda, s-a angajat, merge in vacanta in tara in fiecare an, iar prietena lui, Tara, e pur si simplu indragostita de Romania.
Am un vis: Scotia. Ma incurajezi sa plec sau sa raman ?
Cimpoiul: M-a amuzat nickname-ul tau, nu e nici o aluzie, nu? Are legatura doar cu visul tau legat de Scotia, asa-i? 🙂 Iau intrebarea ta in serios, si-ti raspund sincer: nu stiu. Intrand pe unele site-uri ale comunitatii romanesti din Anglia, am citit zeci de anunturi postate de romani aflati in diferite zone din UK, care doreau sa cunoasca alti romani, sa aiba pe cineva cu care sa poata iesi la o bere, la un fotbal, la un tenis cu piciorul. Singuratatea e grea, indiferent de cate lire, euro sau dolari castigi lunar, si bunastarea (mai ales) are pretul ei. Personal, am fost oarecum norocoasa, toata familia mea e aici, avem si amici romani si irlandezi, ne putem baza, oarecum, si pe unii si pe altii, asa ca nu pot sa spun ca traim izolati sau ca nu socializam destul. Las’ ca nici in Romania nu aveam timp mereu sa ne intalnim cu prietenii, prea ocupati fiind si noi, si ei. Daca esti in cautarea linistii, confortului material pe care ti-l poate oferi o eventuala migrare a ta in alte zari, daca esti un tough guy si te simti in stare s-o iei de la zero, indiferent unde in lumea asta, daca poti accepta provocari dintre cele mai diverse, dar si sentimentul instrainarii, daca ai rabdare sa intelegi de ce esti acolo si sa-ti accepti conditia, daca te poti rupe de stilul de viata romanesc, galagios si haotic, dar primitor, ca sa te supui celui englezesc (in cazul tau) foarte bine organizat si structurat, dar rece, daca te poti adapta unei societati extrem de concurentiale (cu fiecare noua zi totul trebuie sa fie mai repede, mai bine, mai eficient) in schimbul celei uman-iertatoare de la noi, daca… ma rog, si lista ar putea continua. Daca poti sa raspunzi cu da la toate acestea, si altor cateva zeci de intrebari cu aceeasi tema, inseamna ca ai putea s-o faci. Nu exista retete ale acomodarii ori un ghid complet al emigrarii si nici un sfat nu poate fi suficient de bun. Totul este o optiune personala, la urma urmei, asa cum este si succesul. Sau esecul, depinde! Bafta maxima, indiferent ce decizie urmeaza sa iei!
Gabita, La multi ani! Am citit si comentariile de pe hotnews. E foarte bine ca ai inceput sa trimit si acolo. Tu scrii bine si e pacat sa nu afle lumea:). Insa pune-ti armura pentru comentatori. Sub acoperirea anonimatului oamenii fac si spun lucruri de neimaginat!
Acuma, referitor la articolul de azi … wow! Incredibil frate sa va tina separati de copil … Cred ca ti/a fost foarte greu in perioada aia… Cand a ajuns in Irlanda a trebuit sa dea teste ceva? Diferente?
Coolnews: La multi ani si voua, dragalasilor. Da, ce sa spun? A fost nu greu, a fost cumplit. Nu l-am vazut pe Razvan un an, pentru ca eram blocati in Irlanda, asteptand un raspuns de la consulat: poate il primim azi, poate il primim maine, si tot asa, pana cand am realizat ca trecuse aproape un an. Iti dai seama ca in toate hartiile noastre de motivare a vizitei vorbeam despre bucuria regasirii, fiul cel mic si dorul de el, lucruri de astea. N-a functionat, pentru ca, presupun, toate actele alea doveditoare erau citite de un robot, nu de un om. Macar s-a rezolvat, pana la urma. Exista o modalitate de calcul a punctajului necesar pentru admiterea la facultate aici, in Irlanda, care include si media generala obtinuta la bac in tara din care provii.
Cat despre HotNews, ce sa spun? Nu le-am trimis, Vladimir le daduse un link, ceva, cu mai mult timp in urma si cred ca doar au selectat ce li s-a parut lor mai interesant. Nu fac caz de asta… Cat despre comentatori, da, nu prea eram obisnuita cu de-alde Anonimus, dar nu cred ca injuratura sau lauda anonima ranesc mai mult decat alea care… poarta un nume. Uitasem lectia asta, trebuie sa ma reobisnuiesc. Desi nu cred sa mai preia ceva curand, n-am scris nimic memorabil.
Doamne, Gabi…. mi-au dat lacrimile. Prin ce trebuie sa fi trecut in anul acela…. Nu-mi pot imagina ceva mai cumplit pentru un parinte decat sa fie despartit de copilul lui. Bine ca ati avut putere sa rezistati si ca totul e acum ceva despre care puteti vorbi cu amuzament.
Nu stiam ca a fost atat de intensa ziua aia 🙂 foarte frumos articolul. Ma bucur ca sunt aici si ca am o mama si un tata care au fost dispusi sa faca atatea sacrificii pentru mine ! Sarut mainile 🙂
Razvan: N-au fost sacrificii. Doar incercari ale vietii. Traind, devii puternic.
Laura C.: Asa-i, nimic nu-i mai cumplit pentru un parinte decat sa stea departe de copilul (copiii) lui. Dar uite ca, vrei nu vrei, lucrurile se intampla, cateodata. Insa parerea mea este ca rabdarea si puterea de a trece peste intamplari din viata noastra ne fac mai puternici. Asta caleste caractere. Dar niciodata nu i-as dori unui parinte sa treaca prin momente din viata in care sa nu fie alaturi de propriul copil. Cand pleaca din cuib, e altceva. E libertatea de care am avut parte si noi, e libertatea pe care o dobandim toti, la un moment dat. Dar asta-i alta poveste.