Blogu' lu' Cimpoca

Asadar, in jur de ora 1 noaptea, ne-am asternut la drum. Toate masinile care iesisera din ferry boat mergeau acum in convoi, un sir lung de vreun kilometru, cred. Ne-am lamurit imediat ca eram in regiunea Wales (Tara Galilor) si, la fel ca in Irlanda, toate indicatoarele rutiere ofereau informatiile atat in limba engleza, cat si in galeza. O limba imposibila, cu cuvinte alcatuite din multe consoane, rar cate o vocala. De exemplu, un nume galez de localitate este Cwmgwili, imposibil de rostit pentru mine. Probabil ca pentru localnici, are muzicalitatea lui. Omonimul cuvantului yard este, in galeza, llath, iar pentru service- gwasanaethau. Numele orasului Cardiff (capital of Wales, dupa cum scria mare pe un panou aflat aproape de intrarea in oras) este Caerdydd, iar cel al Newport-ului- Casnewydd, ca sa dau doar cateva exemple. Am vazut la un moment dat si un indicator pe care scria Spittal, dar nu stiu daca era o localitate sau chiar directia pentru spitalul din zona.

Cu timpul, convoiul de masini s-a subtiat, iar noi am intrat pe M4.  Circa  400 de kilometri de autostrada, care avea sa ne poarte aproape pana la usa prietenilor nostri. Cu trei benzi pe fiecare sens de mers, si practic fara nici un defect. Acum, dupa ce am facut drumul acesta de doua ori, va spun sincer ca n-am simtit nici o denivelare, nici o adancitura in asfalt, nici o zgaltzaitura, nimic, nimic. Deci, se poate!

Am trecut in fuga pe langa Cardiff si Bristol, orasele cele mai importante de pe traseu, urmand, pret de aproape patru ore, un drum extrem de monoton, poate si din cauza intunericului adanc. Numeroasele restrictii de viteza de pe traseu, impuse din cauza starii vremii (ceata, sosea alunecoasa etc) ne-au incetinit un pic, dar pana la urma am reusit sa ajungem la destinatie  fara probleme si cu o exactitate de invidiat. Traiasca GPS-ul!

V-ati trezit, probabil, de multe ori cu senzatia aceeea de oboseala acumulata in timp, care te face uracios daca nu te-ai odihnit destul, incat preferi sa fii mai degraba mahmur decat somnoros. Ei, cam asa eram si noi a doua zi, dupa un somn de doar patru-cinci ore, dar, in fine, ne-am repliat la timp si am plecat la plimbare prin zona, cu scopuri precise.   Intai, hai ca nu ghiciti, la un… magazin romanesc. De fapt, un fel de depozit cu marfuri alimentare de toate tipurile: esente pentru prajituri, paine, covrigei, salamuri, pateuri, rosii si muraturi la borcan, rahat, dulceturi, compoturi, varza murata, vinuri, prajituri diverse, ce mai, ace, brice si carice (scuze!). Ne-am aprovizionat la greu cu diverse, atat pentru noi, dar si  pentru a onora unele ”obligatii”. De vreo cativa ani incoace, de Craciun,  obisnuim sa-i cadorisim pe prietenii nostri irlandezi cu cate ceva romanesc: un vin bun, ciocolata fina, lucruri de astea.

Urmatorul ”muzeu” trecut pe lista a fost un mall, shopping centre, Westfild. Urias, grandios, un fel de titan al tuturor mall-urilor pe care le-am vazut pana acum. In cele cateva   ore petrecute acolo, am reusit sa intram in vreo sapte  magazine, adica am vazut cam 0,99 la suta din ce era de vazut. Lumea- ca la balci, mii de oameni pe etaj, fiecare carand sacose de cumparaturi, de parca criza economica este  o chestiune teoretica, buna de studiat doar la facultate. Oricum, totul era acolo la superlativ: dimensiunile centrului comercial in sine si  ale fiecarui magazin in parte, ornamentele de sarbatori, preturile, miile de oameni care misunau ca furnicile, parcarea supraetajata, bradul de la parter…  asezat in asa fel incat sa se vada din toate partile, dar sa nu umbreasca patinoarul cu care se invecina. Da, da, ati citit bine, un patinoar in mijlocul unui mall!

Patinoarul din mall

Am plecat de acolo coplesiti si ametiti. Coada la iesirea din parcare era  mai mica totusi decat coada de la intrare. Am iesit la aer, intr-o Londra paralizata de frig si amenintata de caderi masive de zapada. Slava Domnului, pana am plecat din Anglia n-am vazut nici un fulg. Atat ne mai trebuia, ca pe acolo ne putrezeau oasele, cred. Cand ninge, tarile astea doua, Irlanda si Anglia, sunt complet paralizate. Iar noi trebuia sa fim, luni, inapoi acasa.

A doua zi, n-am facut mare lucru, dar tot am iesit. De data asta, la un restaurant dragut, situat undeva pe langa casa prietenilor nostri. Un restaurant in care m-am simtit cu adevarat bine,  cu atmosfera relaxata, mancare buna si vin pe masura. Doar gandul ca a doua zi, dis de dimineata, urma sa plecam, m-a mai tulburat un pic. Frica de zapada, intr-o tara straina.

Luni, cu noaptea-n cap, am plecat la drum, urmand totul in sens invers: pupaturi, urcat in masina, plecat spre Fishguard. La ora sapte, Londra fremata deja. Sute de mii de masini alcatuiau adevarate rauri luminoase, scurgandu-se pe sensul opus. Disciplinat, fiecare isi vedea de cararea lui, fara sa claxoneze sau sa incalce regulile. Ciudat, intr-o dimineata de luni, cand toata lumea se grabea undeva. Desi lumina deja, drumul nu ne-a oferit prea multe satisfactii. Autostrada ocoleste localitatile, asa ca nu prea am vazut mare lucru. Era atat de frig, incat, in plin mers, parbrizul a inghetat de cateva ori. Mai aveam putin si, cu fiecare kilometru castigat, riscul de a ramane blocat in Anglia se micsora. Cand am ajuns in port, am rasuflat usurati. A urmat un control scurt, cineva de la Custom ne-a rugat sa deschidem una din multele cutii din portbagaj, si apoi am urcat pe ferry.

Nu stiu de ce, de data asta nu mi s-a parut atat de grandios.

PS: Moni si Dan, multumim pentru ca ne-ati facut sederea la Londra atat de placuta!