Blogu' lu' Cimpoca

Să  fi  tot fost vreo patru ani de cînd Aglăița și-a pierdut mințile. Demența s-a instalat treptat, dar rapid, într-un an parcă nu mai era ea, femeia aia strașnică pe care o știau cu toții.  Schimbările  se vedeau imediat, nu aveai cum să nu le recunoști. Mai întîi, a început a vorbi murdar, înjura cu p…  și p….  pe oricine prindea. Nu părea să priceapă nimic atunci cînd, revoltată,  lumea îi atrăgea atenția, ea se uita în gol și rîdea, fără să spună nimic. Mai apoi, indiferent de anotimp, a început să poarte  în fiecare zi  aceleași haine, o rochie  de vară roșie, scurtă,   cu bretele, peste care punea un pardesiu gros, de toamnă. Probabil că purta straiele alea și cînd dormea, pentru că, după vreo două luni, începuse să pută totul în jurul ei. Cine știe de cînd nu se mai spălase și nu se mai schimbase…  Apogeul bolii a fost atins abia cînd Aglăița a ajuns să mănînce necontrolat. Mînca orice, oricînd, oricum.  Căuta în gunoaie, ducea la gură tot ce i se părea comestibil, cine știe cîte mizerii nu vor fi ajuns în stomacul ei veșnic flămînd!

Într-o zi, soră-sa Melania  a văzut-o fără cerceii de aur în ureche. Aglăițo, unde ți-s cerceii? Aglăița a scos un pachet de țigări din buzunarul pardesiului și i l-a arătat soră-sii, în timp ce  a început să strige pițigăiat: Țiganca, țiganca! Așa deci, gîndi Melania, o țigancă i-a luat cerceii și i-a dat un pachet de țigări. Offf, Doamne Dumnezeul meu, de ce ai pedepsit-o așa, Doamne, de ce? Întrebare retorică, desigur, din moment ce nimeni și nimic nu ar fi putut să-i vindece Aglăiței boala ori să întoarcă lucrurile,  să fie cum au fost cîndva.

N-au reușit s-o facă pe Aglăița să locuiască  la propriul ei fecior.  Nu suporta să stea încuiată cînd cei ai casei plecau la serviciu sau în oraș, cu treburi. Odată, au găsit geamul de la camera ei spart, pe ea- plină de sînge pe mîini și pe față, cu privirile rătăcite și bîiguind, incoerent, cuvinte doar de ea știute. Au lăsat-o să locuiască  la ea acasă, de unde, culmea, pleca și se întorcea fără greș. Păstra, cu sfințenie, cheia de la ușă în buzunarul pardesiului și nu ar fi dat-o nimănui, indiferent cine ar fi fost și de ce i-ar fi cerut-o.

Cum necum,  într-o bună zi, Melania, sora ei, a închis ochii pentru totdeauna.  A murit subit, fără să fi suferit, în aparență, de ceva. Neamurile s-au mobilizat să se ocupe de toate cele creștinești,  nu puteau aștepta pînă cînd singura ei fiică ar fi ajuns în țară, tocmai din America.  Doar bunul Dumnezeu știe cum, dar, imediat după ce depuseseră trupul Melaniei la capelă,  Aglăița a apărut și ea acolo, de parcă i-ar fi urmărit.  A început să plîngă tînguit,   a murit Melania, a murit Melania! Tot  repeta asta, enervant și obositor,  cu lacrimile-i înnodîndu-se în barbă, în timp ce stătea sprijinită de sicriul în care sora ei  începuse a-și  dormi  somnul de veci.    La un moment dat,   s-a aplecat și a pupat-o pe moartă pe obraz. Lacrimile Aglăiței au rămas pe obrazul Melaniei,  ca o ultimă dovadă de iubire a surorii cu mințile rătăcite, care, iată, părea că și-a revenit  subit!

După ce s-a aflat că  Melania a murit,   oamenii au început să vină la  capelă,   simpli gură cască sau prieteni vechi.     După cum e obiceiul,  se apropiau   de sicriu, pentru a depune flori și a strecura cîte un bănuț sub găteala dantelată,  bani pe care să-i aibă moarta la ea, plată pentru  toate vămile.   N-a durat mult pînă cînd coana Maria, mai vigilentă ca  alții,    a văzut lacrimile  de pe obrazul Melaniei.  Oameni buni,  plînge moarta!, a strigat ea  isteric, în timp ce toți, ca la un semnal,  s-au apropiat de sicriu. Într-adevăr, două lacrimi mari,   aflate la distanță mică una de alta,   se opriseră la jumătatea obrazului  drept al decedatei,   parcă tremurînd, în încercarea de a-și face curaj să coboare la vale, spre bărbie.

Vestea că doamna  Melania, moarta,  plînge, s-a împrăștiat ca o epidemie  în orășel. Grupuri-grupuri, cunoscuți și necunoscuți  s-au prezentat la capelă, ca să vadă cu ochii lor minunea, s-o atingă pe decedată  și să se închine, cuvioși, lîngă sicriu. Popa a aflat cu uimire despre întîmplare, neștiind ce să creadă. A încercat să spună, cu voce subțire, că doar sfinții pot dovedi astfel de calități, dar coana Maria l-a contrazis cu îndîrjire:  Părinte,  noi nu mințîm, doar am văzut lăcrimile cu ochii noștri, ce naiba,   Doamne iartă-mă!

În ziua înmormîntării, un alai impresionant a  însoțit-o pe Melania la cimitir, spre mulțumirea rudelor, care primiseră toată tărășenia asta  cu lacrimile  cu o mîndrie nedisimulată.   La  urma urmei,  deveniseră faimoși în urbe, fără să facă nimic.

Undeva, pierdută în cortegiu, se afla și Aglăița. Nimeni nu se mai ocupase de ea de cînd cu decesul  Melaniei, cine a mai avut timp de-așa ceva? Mergea mecanic,  tînguindu-se sacadat, a murit Melania, a murit Melania, în timp ce lacrimile îi curgeau necontrolat pe obraji.  Și nimeni, în toată mulțimea aceea, nu bănuia  că există o mare și directă  legătură între lacrimile astea  obișnuite și alea sfinte, de  pe obrazul celei din sicriu,  care trăise ca una  dintre ai lor   dar, iată,  murise ca o mucenică!