Casa ne-a fost intotdeauna plina de zgomot, trei baieti pot fi, cu siguranta, foarte galagiosi. Tot timpul a fost agitatie, unul intra, altul iesea, cu muzica, discutii, lectii, controverse, rasete, tipete si plansete (si baietii mai plang, nu-i asa?), disputele pentru orice, de la o minge pana la o carte, ce mai, toata atmosfera unui camin in care sunt copii. Timp de 20 si ceva de ani, ne-am certat, impacat, suparat si iubit unii pe altii, asa cum se intampla in orice familie in care lumea traieste, greseste, accepta sau respinge. Nu prea au fost momente de plictiseala in viata mea, si, trebuie sa recunosc, m-am intrebat de cateva ori, in ultimii douazeci si ceva de ani: ”Oare cum o fi cu ei pe la casele lor?”
Asa cum cere legea firii, timpul le-a rezolvat pe toate. Pe rand, fiecare dintre baieti s-a dus la rostul lui, incepand sa experimenteze cea de-a doua parte a existentei lor, viata pe cont propriu. Ramasi singuri acasa, n-am stiut, prima oara, ce sa facem cu linistea. Si acum intru prin camerele lor, in cautarea a ceva. Desi vad goliciunea odailor, mintea imi e invadata de intamplari din trecut. Inca retraiesc, zilnic, evenimente petrecute cu ani in urma, aproape orice din ce fac are legatura cu ceva din ceea ce a fost odata. O fotografie, o carte aruncata intr-un sertar, urma mouse-ului pe unul dintre birouri, tocit de atata folosire, colectia de masinute lasate in urma, doua-trei camasi uitate intr-un dulap- toate acestea imi spun ca aici, candva, a fost viata. Stiu ca trebuie sa ma obisnuiesc cu linistea si cu noul spatiu pe care-l am la indemana, dar inca mai am senzatia ca, deodata, usa de la intrare se deschide si aud, asa cum s-a intamplat ani si ani la rand, nelipsitul ”Saru’ mana!”, semn ca unul dintre ei a ajuns acasa…
Self-promo
Saru’ mana
Posted on May 01 2011
nu am trăit şi nu voi trăi niciodată experienţa despre care spui, iar mama mea nici atât: eu locuiesc cu ea şi fratele meu la doi paşi, în blocul vecin, aşa că practic ne vede zilnic pe toţi, cu mare, cu mic…
cu siguranţă că liniştea de acum doare puţin, dar se estompează la gândul că puii tăi au zborul prins de aripi mari, puternice. bunica mea avea o vorbă: “unui copil, decât să-i duci mila, mai bine să-i duci dorul!” aşa că îţi doresc să porţi dor de băieţii tăi şi bucurie de revedere.
şi spun: sărut mâna, suflet bun. mă bucur că te-am cunoscut.
@ psi: Bine zicea bunica ta! Cat despre familia ta, a voastra, cum sa spun?… cred ca e situatia ideala, si evident, astea sunt, in general, exceptii. Desigur, baietii vin, ne viziteaza, dar e ca si cum sunt doar musafiri, nu vor mai fi niciodata ”de-acolo”, asa cum nu vor mai fi niciodata mici. Offf, psi, iubito, multumesc mult, mult de tot pentru ce mi-ai spus. Si sper sa ne si intalnim, odata si-odata! Saptamana buna!
Gabriela, copiii tai sunt atat de mari? Cum zboara timpul…nu-i asa?! O priveam azi pe Enya mea jucand fotbal cu Xaba la iarba verde si ma gandeam ca deja, la aproape 13 ani (sa-i dea Dumnezeu 100 de ani fericiti ei, si tuturor copiilor nostril!), e mai inalta decat mine, sclipeste de inteligenta, invata repede si eficient… Dar asa e normal, ca ei, copiii nostri, sa fie liberi si sa-si traiasca viata pe cont propriu, fara a uita de noi, cei care si cand vor fi, la randu-le, adulti, le vom spune tot “copiii nostri”! E firesc, e dovada educatiei pe care le-o dam. Stii…ieri le schimbam scutecele, azi ne uimesc cu noul model de jeans pe care-l poarta. Sa dea Dumnezeu sa fie sanatosi si impliniti in viata! Numai bine si foarte bine baietilor tai, dar si parintilor care le duc dorul…Te imbratisez. 🙂
@ Mirela: Da, sunt mari, oameni in toata firea. Mezinul are 23 de ani, deci iti imaginezi… Stiu ca asa e normal, asta am facut cu totii, la vremea noastra, dar acum lucrurile (ni) se intampla din alta perspectiva. Cat despre parintii ramasi in urma… a fi parinte e o meserie de o viata, doar ca o profesam diferit, in diferite etape ale vietii noastre. Bucura-te de fetita ta, cat o mai ai pe-aproape. Timpul trece, de fapt zboara, si noi nu putem face nimic! Multumesc de urari, asa sa fie. Iar Dumnezeu sa-i dea fetitei tale tot ce-i mai bun pe lumea asta. S-aveti iubire!
OO!! cât de cunoscută imi este liniştea despre care povesteşti. Ziua în care a început cursurile anului intâi de facultate şi baiatul cel mic (avem doi băieti – azi tătici şi ei) a fost una din cele mai nefericite pentru mine, fiindcă am simţit că din acel moment, puii mei au deprins zborul independent. Pe atunci, facultăţile lor erau în Bucureşti, casa noastră în Olteniţa şi fireşte, au plecat amândoi în acelaşi timp (cel mare era în anul trei, cel mic aşa cum am spus, în primul an) şi vâzând că lacrimile mi se înoadă în gât, m-au rugat să nu-i conduc la gară. Au ieşit pe uşă şi în clipa aceea am simţit un gol imens, de parcă ar fi luat cu ei toată inima mea şi cred că totuşi aşa s-a întâmplat fiindcă golul acela s-a umplut cu dor şi doar când veneau acasă inima mea râdea fericită. Dar nu a mai fost niciodată ca înainte, când erau mici şi mă căutau prin tpoată casa, se tineau de fustele mele, eram marea lor iubire. Cum este firesc au crescut , au întâlnit dragostea, s-au căsătorit, sunt la casele lor, au copiii lor… si sigur, ne vizităm, vorbim zilnic la telefon… dar liniştea… liniştea… o sparge doar acel săru’mâna. Iti dai seama că am parcurs povestea ta nu cu ochii ci cu sufletul şi am citit şi pe rânduri, dar mai ales printre rânduri….
Aş vrea să simţi căldura îmbrăţişarii mele !
Intai de toate, bine ai venit, Aura, e o placere sa te am pe-aici (eu am mai intrat pe blogul tau, in secret!).
Eu am trait sentimentul asta… in sens invers, daca pot sa spun asa, cand am plecat in Irlanda, fara ca vreunul dintre ei sa ma urmeze, la vremea aceea. Habar n-aveam ce urma, si parca traiam sfarsitul lumii. Slava Domnului, n-a durat mult, ne-am reunit cumva destul de repede. Golul de care vorbesti tu l-am simtit din nou in anii in care fiecare a plecat pe drumul lui- mititelul doar in urma cu cateva saptamani- si care, ca departare geografica, nu inseamna mai mult de 200 de km. Cum spunea Mirela mai devreme, sper sa le fie bine tuturor copiilor nostri, oriunde s-ar afla si oricat de maturi ar fi ei! Si eu te imbratisez, Aura.
te rog mai adaugă un” i” la “copii lor”, . COPIII lor …. graba!!!!!
@ Aura: S-a rezolvat! 🙂
Interesant!
Asteptam partea in care povestitorul ne spune ce ar trebui sa faca “puii” ca sa mai tempereze nostalgia parintilor, inainte de a se tranforma in depresie. Si mai ales acei pui care si-au luat zborul la propriu, cu avionul.
PS Baietii nu plang niciodata! Mimeaza doar! 🙂
@ MrL: Aveti copii?
Intamplarea face sa fi fost primul care a plecat. Nestiind unde merg, m-am uitat numai inainte. Tot intamplarea face ca acum sa fiu ultimul care pleaca. Acum stiu bine unde merg si, mai matur, nu pot sa nu vad ce ramane in urma. De aia ma intreb ce ar trebui sa faca “puii”? Ma rog, in cazul meu “gloaba batrana” ar fi mai aproape de adevar in loc de “pui”! 🙂
@ MrL: Tot nu mi-ati raspuns la intrebare (avem de-a face aici cu un copil un pic incapatanat, sau poate oarecum reticent in a recunoaste anumite lucruri) :). Oricum, daca ati citit si comentariile- iar daca nu, chiar v-as invita sa faceti asta- o sa aveti o idee despre ce ati lasat in urma. Asta-i viata, o sa fiti tot timpul copilul cuiva!
Ok, o sa spun tot adevarul, am trei nepoti deja. Dar sunt mai tanar decat ar arata-o fraza precedenta. Ramane intrebarea: ce ar trebui sa faca “puii”? Serios!
Acelasi sentiment il au si parintii mei cam de jumatate de an…eu am plecat de mai demult de acasa, sa fie deja aproape 10 ani, insa fratele meu abia in urma cu vreo 6 luni. Noroc cu catelusa noastra, ca mai umple golul lasat. In camera noastra totul e inghetat asa cum am lasat noi, asa mama are senzatia ca suntem inca acolo cu spiritul. Si suntem. 🙂
@ Onutzza; Of, scumpo, deci nu sunt anormala. Incepusem sa-mi fac griji. Cred ca ne obisnuim cu timpul, la urma urmei voi, copiii nostri, ati plecat doar in lume, sa va traiti viata. Sa va fie bine!
Draguta mea, nu stii cat te inteleg! Ai mei au plecat la 18 ani de acasa!
Incepand cu acel moment eu mi-am dezvoltat toate instinctele, toate antenele mi s-au revitalizat si am devenit un fel de “mama omida” incercand sa presimt, sa prevad, sa preantampin! Nu uita ca am si o fata care a plecat la peste 2000 de km de casa!
Dumnezeu insa m-a recompensat pe toate planurile: copiii si-au vazut de treaba si nu au facut nici o gresala iar eu…eu am inceput sa traiesc o noua poveste de dragoste cu sotul meu!
A fost revansa anilor de spaime, agitatie, certuri – cum bine spui – ani in care eu si sotul meu ne-am construit viata doar in functie de ei, de vacantele lor, de gusturile si nevoile lor. Nu ne)a fost deloc rau dar, odata plecati, ne-a fost bine in alt fel…
Bucuria de a ii primi acasa de sarbatori, de a le auzi glasul prin telefon dimineata si de a incerca sa ghicesc ce sta dincolo de cuvinte, sa depistez in glas eventuale nelinisti… bucuria asta era completata de dezmierdarile de care beneficiam acasa intreit, de timpul liber ce ni-l acordam unul altuia!
E greu sa fii concediata din functia de mama, dar, cum asta e practic imposibil (e doar in fel de schimbare de program, un fel de program redus…) iti doresc sa te regasesti mai mult in functia de femeie care, cu toti anii…merita sa o practici, crede-ma caci stiu ce spun!
Succes in functia de femeie cu norma intreaga (mama cu jumatate de norma!)
Imi place de tine…cum.. te cauti!
Ma si vad acum … vreo 15 ani!
@ Cita: Complet adevarat! Trebuie sa invatam acum sa ne umplem timpul facand alte lucruri frumoase, dar nu-i problema, avem o lista lunga. Si asta cere timp! 🙂 Ne vom descurca, invatam repede. Te imbratisez, o saptamana buna!
@ MrL: Incepeti sa capatati un contur, o forma 🙂 Cunosc oameni care, la 42 de ani, sunt bunici deja. Si eu ii consider inca tineri (pe bunicii astia, evident). Cat despre ce ar trebui sa faca ”puii”, asta chiar nu stiu. Fiecare dupa cum il duce capul, eu as zice ca ar fi de dorit sa-si traiasca viata frumos, si sa-i faca pe parintii lor mandri ca au asa copii. Oricum, fiecare pui invata zborul singur. Ce le arata parintii- sunt doar niste repere, puncte de sprijin. Sper ca puii nostri vor sti ce si cum vor. Sa ne bucuram de ei!
APROAPE m-ai facut sa plang 😀
@ Razvan: Cateodata, e bine sa mai si plangi. Chit ca barbatii, se spune, nu o fac (MrL, evident, n-o sa fie de acord, dar eu nu ma supar 🙂 ). Sper ca a fost doar de prea multa emotie…
Si uite asa pot doar sa cred ca asta este si in sufletul parintilor mei. Mai ales ca noi nu mergem pe-acasa cu lunile. Si cand ii sun, ba prin gradina, ba pe la poarta cu vecinii, ba pe la rude. Poate ca si la ei acelasi sentiment sau poate ca nu.
O intrebare am, mai personala asa. Ti-a spus vreodata vreunul dintre copii vreodata “Te iubesc?” sau sotului tau?
@ Ciupanezul: Fii sigur! Nu te indoi de ei, de faptul ca le e dor de tine, de voi, ca le lipsiti dar ca, asta e, nu mai au ce face!
Cat priveste ultima intrebare…. hmmm, poate am sa-ti spun alta data! 🙂
Ma intrebam … doar. Cat despre indoiala. Nu exista. Stiu asta pentru ca ma suna la 2 zile sa ma intrebe daca am de toate, daca sunt bine si incheie cu: “Cand mai vii pe-acasa?”
La ultima intrebare … aproape ca am inteles raspunsul. 🙂
@ Ciupanezul: Pustiule… toti parintii sunt la fel. Doar copiii sunt diferiti. Sa fii iubit, mai vorbim, da?
DA.
bun bun :d
@ piticu: nu-i asa? 🙂 🙂 🙂
Gabitza, Gabitza … Dar tu si Dan va aveti unul pe altul. Stiu ca nu este acelasi lucru, dar, totusi, sunteti un cuplu de oameni care si acum se vede ca se iubesc! Cred ca “reteta”, daca ii putem spune asa, a Citei, vi s-ar potrivi si voua! Va imbratisez si … scrie mai des, ca tare ne place sa te citim!
@ coolnewz: Ehei, stie Cita ce stie :). E o inteleapta, oricum, de aia o iubesc eu :). In rest, chiar nu cred ca fac nimic deosebit. Doar… imi dau si eu cu parerea. Tu m-ai incurajat insa intotdeauna, asa ca… multumesc. Te pup, scumpete!
@ Ciupanezul: Cu tine, oricand. 🙂