Era in jur de 9,30 dimineata, si el era acolo, cantand la pianina lui veche. Vantul adia destul de tare si frigul era patrunzator. Lumea trecea pe langa el, incolo si incoace, in timp ce el isi urma, netulburat, programul. Toti trecatorii ii aruncau cate o privire, putini erau cei care ii puneau si cate un ban pe patura asezata langa pianina. Cand m-am intors, peste vreo doua ore, era tot acolo, dar de data asta instrumentul muzical era stricat, iar el incerca sa repare ceva. Folosea o surubelnita, nu stiu daca era cea mai potrivita unealta pentru asta, dar el insista, si l-am vazut cum tragea nervos de corzi. Lipsea orice urma din compasiunea si finetea pe care le-ar fi avut un acordor profesionist, si mi-a parut rau pentru pianina aceea, care parea crescuta din peretele murdar pe care se sprijinea, si zau ca in momentul acela l-as fi pedepsit cumva pe boemul pianist, pentru rele tratamente aplicate muzicii.
La nici 100 de metri mai incolo, alt performer, alt repertoriu, alta lume. O voce profunda, care tine in brate o chitara. Femeia canta dumnezeieste, dar oamenii nu par a avea timp de muzica ei. Cred ca trecatorii sunt cu totii surzi, altfel nu-mi explic absenta bucuriei de pe fetele lor.
Un barbat s-a oprit in fata cantaretei, si studiaza cu atentie cutia milei. Am impresia ca nu-i vine sa creada cat e de goala.
Chitaristul cu loc rezervat trei strazi mai departe pare ca se afla acolo doar ca sa faca bani de-o bere-doua. Nu canta tocmai convingator dar, culmea, a adunat mai multi banuti decat preferata mea!
Baiatul cu tunsoare ciudata sta cuibarit pe o patura, inconjurat de o multime de lucruri personale. Sufla, intr-un ritm doar de el stiut, intr-un soi de corn care aduce cu tulnicul nostru, in timp ce dintr-o boxa mica se aude, ca fundal, muzica electronica. Dan crede ca totul e inregistrat, eu sustin ca e live. Evident, n-o sa aflam raspunsul niciodata, dar culmea, ritmurile ciudate imi plac! N-am mai auzit asa ceva pana acum, si las un ban, primind in schimb un zambet…
Pe ei i-am auzit de departe, un grup de voci foarte bune, cantand un cantec vesel. Ne-am oprit, i-am ascultat, ne-am bucurat. Si parca nu-mi venea sa mai plec de-acolo, asa de frumosi erau, in bucuria si entuziasmul lor. Strangeau bani pentru oamenii strazii, si m-au cucerit imediat pentru ca, dincolo de talentul evident, erau 7 oameni care, intr-o zi de sambata, in loc sa faca ceva pentru ei insisi, au ales sa faca, gratuit, ceva pentru altii. Sfantul principiu al voluntariatului, care a salvat omenirea de propriul ei egoism.
Si, nu stiu cum sa spun, dar am simtit atunci ca nimic nu se compara cu o zi cuminte, linistita, in care zgomotele au incetat si se aude doar sunetul muzicii, o zi in care strada insasi se lasa in voia propriei muzici…
mă tem că pe la noi nu se mai aude de multă vreme sunetul niciunei muzici. doar tânguirile celor care de fapt au tot ce le trebuie şi chiar mai mult. cei care nu au, şi nu-s deloc puţini, sorb primăvara cu nesaţ şi zâmbesc la firul ierbii.
Cate nu se citesc printre randurile tale!
Si eu am niste exemple pe aici de felul in care societatea incearca sa ajute fara sa bage mana in buzunarul nimanui!
Cand am povestit odata despre asta … mi s-a spus taios : la aia e cum e, la noi e altfel!
No comment!
@ psi: Placerile marunte fac viata frumoasa, asa cred si eu, draga mea. De curand, m-am oprit din graba mea si am constatat ca venise primavara. Si parca nimic n-a mai contat, de atunci o tot sorb cu nesat, cum spui tu, si mi-e bine.
O saptamana buna, traieste-ti primavara!
@ cita: O, da, stiu povestile cu patriotul nationale, care oricum apara tara mai mult cu gura, decat ar apara-o cu arma, daca ar fi nevoie! Mi s-au turnat si mie zoi in cap, cunosc sentimentul. Ideea e ca trebuie sa ascultam muzica, sa avem urechi pentru ea, si sa ne ferim de zgomote. 🙂 Sa cante muzica! 🙂 Sanatate multa, Cita!
Gabriela, am învățat să nu dau cerșetorilor niciodată bani, nu-i folosesc ei. Le dau o pâine, atunci când nu sunt beți. Dar la noi, în Clujul meu drag și frumos, ca și în Italia, unde am ascultat muzica unor latino-americani (ai străzii), sau în Paris, unde am ascultat muzica unor adevărați artiști de prin Alger, acolo le-am oferit întotdeauna ceva bani pentru arta cu care ne încântă…Era muzică și era foarte bine interpretată! Acum ai dreptate, nici eu nu tolerez ca cineva să distrugă un instrument muzical. Dar când o muzică bună inundă strada, mă umple și pe mine de bucurie! Irlanda e o țară muzicală! Mulți ariști dragi mie sunt irlandezi sau au origini irlandeze. O săptămână bună să ai, Gabriela! Doar e primăvară și e cel mai frumos anotimp al firii, toate-s verzi și înfloririle nu ma i prididesc! 🙂
Gabi, da’ ce-ai cu bietul om care-si repara cutia? Poate era un lacatus disponibilizat de la vreo intreprindere. A facut reconversie profesionala si acum cinta pentru popor. Pentru ca are o a doua meserie si e, cum s-ar zice, policalificat, cind ostromentul se strica, pac scoate surubelnita si il repara, nu trebuie sa cheme un specialist scump! Si eu fac la fel cind calculatorului meu cu pedale ii mai sare lantul sau trebuie uns pe la rotile dintate. Nu dispretui oamenii cu surubelnita, a lor va fi imparatia cerurilor. Zilele trecute, am taiat crengi cu drujba in curtea unui prieten (vecin de-al lui Petrache, il stii dumitale, ca si ala-i un meserias cu surubelnita), la un moment dat s-a oprit jemecheria aia de scula electrica si a adus amicul o sacosa de rafie cu niste chei si surubelnite ruginite, pac, pac, am zgindarit-o oleaca si a pornit. Eu zic ca ne-am descurca si cu o pianina din aia. N-am merita noi tot respectul, chiar daca n-avem diploma de acordori profesionisti?
@ Mirela: Asa-i, Irlanda e o tara foarte muzicala, si cerintele sunt foarte mari aici. Dar oriunde m-am aflat in lume, a fost o incantare sa ascult muzica strazii. Si sa platesc, de fiecare data, pentru ea. Oricum, ii iubesc pe muzicienii boemi si talentati! O saptamana buna si tie, MI-RE-LA!
@ Marian: N-am nimic impotriva oamenilor cu surubelnita. 🙂 Mai stiu ca un bun roman, daca are la el o surubelnita, face lucruri minunate, repara si ireparabilul. Da’ uite ca irlandezu’ asta n-a reusit sa repare pianina. Prea muzician, cred!
ei si uite ca intr-o zi ploioasa in care am senzatia ca toate sunt mai cenusii ca de obicei, apari tu cu muzica strazii si ma inseninezi. iti multumesc 🙂
@ aA: Culmea, am prins o zi fara ploaie! Iar daca muzicantii mei au reusit sa aduca soarele pe strada ta, eu sunt happy! 🙂
Dragă Gabi,
Te invităm pe noul nostru blog, Clipe de Cluj, blog de Cluj și nu numai, lansat oficial la adresa:
http://www.clipedecluj.ro/
Echipa Clipelor de Cluj speră să găsești lucruri interesante și frumoase. Vino să ne vezi! Poate vei fi colaborator! 😉
O seară frumoasă!
Am vazut si eu cativa cantareti ai strazii prin Dublin, da’ niciun pianist surubaind o pianina lipita de zid, din pacate…
@ Anca: Asta poti s-o vezi doar la Cork. La Dublin, pianistii sunt mai seriosi, asa am auzit! 🙂 Ti-am descoperit blogul, Anca, o sa mai trec pe-acolo, mai ales ca fiecare an e o provocare in materie de vacante: ce facem, unde mergem, cum alegem? Ai calatorit mult, am vazut, sper s-o faci, si in continuare, pentru ca, intr-adevar, nimic nu e mai pretios decat un spirit liber. In toate sensurile cuvantului!
@ Mirela: Fost, vazut, placut! Sa va fie de bine, dragalasilor si sa aveti multa putere de munca. Va trebuie si sper sa gasiti energia necesara si pentru asta.
Succes, blog de Cluj!