Monicai Boczar, cu dragoste
Aveam vreo 12-13 ani, cred, cand fata unei vecine s-a intors acasa. Venise in vizita, din Germania. Cu vreo 2-3 ani in urma, undeva pe litoral, cunoscuse un neamt. Evident, mai in varsta decat ea. Atata stiu, dupa o vreme am auzit-o pe mama spunand ca ”Gabi pleaca in Germania”. Pentru vremurile de-atunci, asta era, cred, apogeul reusitei sociale. Sa intalnesti un strain, sa-l iei de sot si sa te muti in tara lui. Asa, si Gabi a venit in vizita, cu sotul dupa ea. El conducea un Mercedes negru, dupa care se tineau zeci de oameni. Sute, poate, nu exagerez. Intr-un Tecuci in care nu se intampla nimic, si in care fiecare stia totul despre fiecare, asta a fost, probabil, evenimentul deceniului. In timp ce masina inainta lent pe aleea dintre blocuri, cu el la volan, zambind, Gabi, iesita jumate’ prin portiera, arunca bomboane si gume de mestecat in toate partile. Lumea, adulti si copii deopotriva, se repezea sa le adune de pe jos, fiecare prinzand cate ceva, dupa puteri. Tin minte ca o guma de mestecat a aterizat undeva, la picioarele mele. Inspirata de isteria generala, si cu o curiozitate mai presus de mine, m-am aplecat si am cules-o. N-am desfacut-o imediat, voiam sa-i studiez mai tarziu ambalajul, inscriptiile de pe el. Acasa, in dormitorul meu, am dedicat vreo ora, cred, unui studiu amanuntit al acestui produs al imperialismului putred. Si am mirosit-o, indelung. Cred ca nici un parfum din lume nu miroase mai frumos decat cum mirosea guma aceea. Intr-un final, am sacrificat-o. Mi-a parut rau, dar ambalajul pe care l-am pastrat o vreme, imi reamintea, de fiecare data, de gustul inegalabil al acelei gume de mestecat.
Zile la rand dupa intamplarea asta, puteai vedea, in fata blocului, copii lingand bomboabe pe bat sau facand schimb de ambalaje de guma. Iar la usa mamei lui Gabi au tot venit, vreme de 2-3 saptamani, oameni din tot orasul, ca sa cumpere deodorante, sampoane, cafea si blugi aduse de Gabi din Germania.
Deci se putea si pe atunci … Clar.
Normal ca se putea si atunci. Sa stii, copile, ca eu apartin adevaratei generatii in blugi … Doamne, si ce greu faceam rost de ei. Intreaba-i pe ai tai, si iti vor confirma. Oricum, se putea si pe atunci… Clar!
Treaba e ca ai mei au descoperit blugii abia acum. Eu provin de la tara in adevaratul sens al cuvantului. Acolo abia acum a ajuns civilizatia. Sa nu mai vorbim de net.
Bine spus ”in adevaratul sens al cuvantului”. Nu toti am avut norocul sa ne nastem la tara. Ferice de tine, cred ca parintii, chiar daca nu ti-au putut povesti despre generatia in blugi, ti-au dat oricum ce-ti trebuia.
Dupa nume, Cimpoca, se poate deduce ca ati copilarit in Ungureni (Tecuci). In Tecuci, acest oras in care multi afirma ca nu se intampla mai nimic, noi am demostrat contrariul. Intrati si comentati, va rog: http://www.tecuci.eu.
Buna ziua, dle Virgil, ma bucur ca, intamplator, ati dat click si pe blogul meu. Sper sa o mai faceti, din cand in cand. Am copilarit in Tecuci, bunicii din partea tatalui erau din Munteni, iar cei dinspre mama, din Satu Nou. Am fost eleva Scolii 4, wowww ce vremuri. Dupa care ”am sters-o” din Tecuci spre alte zari, si nu m-am mai intors in Tecuci decat ocazional, ca sa-mi vizitez parintii. Dar credeti-ma, pe vremea aceea chiar nu se intampla mai nimic pe-acolo. Sunt convinsa ca lucrurile s-au schimbat acum, toata planeta e in miscare. De regula, cand copiii mei ajung in Romania, nu evita Tecuciul. Au fost chiar acum, in vara. Si chiar mi-au povestit cate ceva despre orasul care incearca sa scoata capul in lume. Desi m-am nascut in Bucuresti, eu consider Tecuciul meu ”natal”!
In vacanta mergeam la Braila, la bunicii mei. Asta era regula: cum luam vacanta, ne facea pachet si tuleo. Mai vedeam Galatiul, pe 14 septembrie, cand ne aduna mama pe acasa. Tin minte ca la Braila aveam o gasca foarte mare. Vreo 20 de copii de varsta mea, numai la scara noastra. Ce mai. Era marfa. Vecina de deasupra noastra era (este) nascuta prin luna iulie. De fiecare data ma invita la ziua ei. Bunica-mea (Mitele – cum ii spuneam noi) mergea in piata si-mi cumpara trei fire de gladiole. Cadoul pentru vecina Luminita, in fiecare an, era negresit buchetul de gladiole si un pachet de MESTECA (cum ii spunea Mitele) trimis de matusa-mea de afara.
Amintiri, nu gluma. Anul trecut m-am dus in cartierul unde am copilarit in Braila. M-am aseazat in fata scarii blocului si am ramasa nemiscata acolo pret de cateva minute. In acest timp mi s-au perindat prin minte o gramada de amintiri superbe. La un moment dat, m-a apelat un tip cu chelie: Monica? M-am uitat lung la el si incercam sa-i pun par, sa-i sterg din riduri si sa ma duc repede in timp sa-mi dau seama cine poate fi. Stiam: era vecinul de la parter: Jenel, baiatul care ne alerga mereu sa ne pupe si sa ne traga de codite.
Acestea sunt greu de inteles, din pacate, de catre copiii din noua generatie care nu stiu ce inseamna sa te joci.
Cred ca asa-i, ai dreptate. Fetele din ziua de azi se joaca de-a cantaretele, si se imbraca in consecinta, iar baietii- de-a fotbalistii. Daca un parinte nu-i poate asigura copilului sau un telefon mobil din ultima generatie- apoi, e un denaturat. E drept, si lumea s-a schimbat, dar parintii au contribuit, cred, covarsitor la aceasta schimbare de directie. In numele acelui arhicunoscut ”copilul nu trebuie sa treaca prin ce-am trecut eu”, fac din copilasii lor niste fiinte care, de la varste fragede, stiu exact ce vor ”sa se faca cand vor fi mari”. De regula, ele, fetitele- intretinute, iar ei, baieteii- intretinatori.