Prin 2004-2005, primii beneficiari ai cumparaturilor de Craciun pe care le faceam in Irlanda erau copiii si parintii nostri din Romania. Adica, asa, cam pe vremea asta, incepeam sa ne agitam. Faceam un tur al magazinelor si cumparam ce ne cadea sub mana: de la dulciuri de tot felul, pana la haine sau computere (ma rog, computer, ca n-am trimis decat unul). Si, desi traiam mereu cu senzatia ca n-am targuit mai nimic, tot se facea de un pachet de 20-30 de kg.
Dupa asta, incepea momentul impachetatului. Asezam, pe caprarii, tot ce cumparasem. Imparteam dulciurile in mod egal, sa nu se supere nimeni, apoi restul cadourilor, dupa cum le gandisem noi pentru fiecare, apoi puneam biletele de ”identificare” in toate pungile. In fine, pachetul, o data facut, era captusit bine cu scoci (selo-tape, pentru pretentiosi), lipeam o hartie pe care era scrisa adresa, ii mai dadeam un strat de scoci, si gata, era bun de trimis acasa. Urma ritualul gasirii unei firme de transport, care, de obicei, avea sediul in Dublin. Doua ore de mers cu masina, lasat pachetul, intors acasa. Eheiiii, Mosul avea drum lung de strabatut. Nu ne linisteam pana cand nu primeam telefonul magic de acasa: Am primit pachetul, uite, chiar acum a plecat soferul. Multumim, multumim pentru tot! Tin minte ca, intr-un an, masina firmei de transport a ajuns la Galati chiar in Ajunul Craciunului, pe 24 decembrie. Vazusem la stiri, in tara erau zapezi de-un metru, si ne luasem adio ca acel colet va ajunge vreodata la destinatie. Cel putin, nu in anul acela… Si, la un moment dat, trrrrr, trrrrr, telefonul. Era mama, tocmai se intorsese de ”la Neacsu”, punctul de intalnire cu soferul, care, din cauza zapezii, n-a riscat sa se duca pana in fata blocului. Si i-a chemat pe ai mei acolo, ”la Neacsu”, le-a dat ce avea de dat si a plecat iar la drum, doar el stie unde. Uite, chiar as vrea sa-i multumesc acum, pentru acel Craciun de vis pe care ni l-a daruit mai ales noua, cei care asteptam cu sufletul la gura o veste care nu mai venea.
Trimiterea unui pachet in tara, de Craciun, nu avea nimic de-a face cu foamea. Nu le trimiteam pachete pentru ca cei din familie nu aveau ce manca sau ce imbraca. Era printre putinele momente in care simteam ca avem o legatura reala cu ai nostri, ca le puteam darui bucuria, chiar daca nu eram langa ei. Si ei au stiut sa imparta aceasta bucurie cu noi. Abia mai tarziu am aflat ca Mos Craciunii de ciocolata erau facuti praf la transport, sau poate ca baietilor nu le placeau toate hainele trimise de noi, sau ca nu stiu ce pantofi erau fie mai mici, fie o marime mai mare.
Dupa 2007, cand tot romanul a putut circula nestingherit prin Europa, lucrurile s-au schimbat. Parintii nostri ne viziteaza in fiecare an iar copiii s-au asezat aici. De atunci, nu am mai trimis nici un pachet acasa.
Asta imi aminteste de pachetele pe care le primeam de la matusa mea din Israel, asta pe vremea lui Ceausescu: borcane cu ciocolata Nutela, bomboane cu lichior, cafea pentru mama, jeleuri si nelipsitele dresuri FINE (doar pentru mama). Si acum ii mai trimite mamei pachet in care strecoara cateva dulciuri, nu ca nu s-ar gasi la noi sau ar duce lipsa de bani ca sa-si cumpere, dar pur si simplu nu au acelasi gust. Anul acesta la intoarcerea din Israel mi-am luat pentru acasa ceva cafea si ciocolata :), tot pe acelassi principiu: au GUST
Citeste urmatoarea postare de pe blog. Ti-o dedic!
Am rude in America, taramul in care odata si odata as vrea cu ardoare sa ajung, insa momentan sunt prea multe piedici si o plecare ilegala ar fi prea prosteasca. Ne trimit in fiecare an, la toti (si nu suntem putini) tot felul de echipamente electronice menite sa ne imbunatateasca traiul si intre ele nu se abtin sa nu puna ceva dulciuri.
First: incantata de cunostinta. Second: am ajuns si eu pe blogul tau. E shmecher, e viu. Eu inca mai am de muncit la capitolul asta, noroc de fiul meu, Vlad (apropo, sa fii oare vreunul dintre prietenii lui?) care ma scoate din incurcatura. Oricum, am niste idei, care intr-o zi ma vor face celebra. Glumesc, doar imi ocup timpul cu ceva.
Revenind la oile noastre, trebuie sa spun ca probabil doar cine nu are rude in America, in Australia sau oriunde in lumea asta, nu va trai senzatiile pe care le-au trait cei carora le erau destinate pachetele. Intotdeauna, o data cu bunatatile din ele, a venit, cred, si putina dragoste.
Sa fii iubit!
Mersi. Nu stiu daca il cunosc pe Vlad. Online-ul este plin de Vlad, ce cunosc eu, dar niciunul din Irlanda. Daca ai nevoie de ceva ajutor te pot ajuta. Numai spune-mi pe email.
Intrebasem doar asa, din curiozitate. Stiu ca Vladimir, baiatul meu, si-a gasit acum jucarica asta cu blogul, de care il rog sa se mai ocupe, cand are timp. Si stiu ca-l mai recomanda si prietenilor lui. Multumesc mult, am s-o fac daca dau de greu.