Ieri am fost sa cumparam… carti. Da, am impletit dorinta de a iesi din casa cu cea de a cumpara carti. Problema e ca atunci cand intru intr-o librarie, innebunesc! Pe bune… mai intai, simt o senzatie nestavilita sa le… miros. E un fetis al meu, sa spun, acela de a mirosi cartile si ziarele. Orice tiparitura, in general. Iau o carte in mana si incep sa-i vantur paginile. Asa simt cel mai bine mirosul hartiei impregnate cu cerneala. Dupa care, inconjurata de parfumul acela plutind inca in aer, iau cartea si o duc de-a binelea la nas. Inspir adanc… mai inspir o data. Mirosul ma imbata, pur si simplu. Si cred ca in momentul acela devin, automat, dependenta. Imi pierd orice urma de autocontrol si vreau sa cumpar toate cartile din librarie. Asa am procedat si ieri, cand, dupa proba mirosului, am administrat si proba titlurilor. Am cumparat cateva carti frumoase, bune, destepte, care ma asteapta acum acolo, pe rafturi, sa le citesc. Sa le iau, una cate una, sa le miros, sa le pipai copertile si sa le pangaresc paginile, cu ochii insetati si injectati de nerabdare. Ce mai, am lectura pentru un an intreg, daca imi tin promisiunea de a citi cat mai mult anul acesta.
Am avut, dintotdeauna, o relatie speciala cu toate cartile care mi-au trecut prin maini. Acasa, la mama, exista si acum cateva volume pe ale caror prime sau de sfarsit pagini am scris, cu creionul chimic, litere mari, ferme, de tipar. Pe cand aveam trei-patru ani, mi-a spus mama, luam cate o carte din biblioteca (probabil o miroseam intai, dar ea n-a vazut asta niciodata, altfel imi spunea, cred!), umezeam creionul chimic pe limba (si stiti cum se facea limba dupa aia, nu?), dupa care, cu multa rabdare, incepeam sa desenez pe paginile goale de la inceputul sau sfarsitul cartilor, litere. Sunt stangace, si toate ”creatiile” mele din vremea aceea erau nu doar scrise cu mana stanga, ci si pe dos. Adica, A-ul meu nu privea catre dreapta, ci catre stanga. S-ul, nu mai spun, F-ul nu era asa cum il vedeti, ci invers, intors cu spatele la ordinea fireasca. La fel D-ul, R-ul, L-ul, P-ul si orice alta litera ce poate fi privita in oglinda. Mai tarziu, am invatat ca nu poti sa scrii pe carti, ele nu pot fi murdarite. Cartile sunt facute pentru a fi citite. Si respectate!
Imediat dupa ce am inceput sa invat a scrie, de data asta cu litere ceva mai lucrate, nu militaroase, asa, cum imi placea mie sa le fac, imediat dupa asta spuneam, am inceput sa citesc. In clasa a doua, m-am dus singura la biblioteca si m-am inscris la sectia pentru copii. Imprumutam doua carti (maximul admis), plecam acasa si incepeam a le citi cu o viteza care, in scurt timp, a devenit un mare semn de intrebare pentru bibliotecara. Asa incat, intrigata probabil de carliontzata care azi lua carti si in doua zile le aducea inapoi (mai regulamentar, probabil, decat cerea legea), s-a gandit sa ma chestioneze. Adica, m-a intrebat direct si taios despre subiectul cartilor pe care tocmai le predasem, despre ce-mi placuse mai mult, care-mi placuse mai mult, ma rog, fleacuri de genul asta. A fost prima si ultima data cand un strain m-a interogat atat de abrupt in legatura cu un act atat de intim, cel al cititului. Oricum, dupa interogatoriu, bibliotecara s-a dovedit a fi mult, muuult mai intelegatoare: mi-a dat dreptul sa imprumut si patru carti o data, iar mai apoi, m-a ajutat sa evadez din perimetrul sectiei pentru copii, lasandu-ma sa ma dedulcesc la literatura pentru adulti. Sa tot fi fost prin clasa a patra-a cincea, de-acum!
Cand am descoperit ca poti sa si cumperi carti, nu doar sa le imprumuti, a inceput nebunia. Ani la rand, nimeni si nimic nu m-a putut opri. La facultate, ultimii bani de bursa erau cheltuiti pe carti. Noi- din librarie sau vechi- din anticariat- nu conta. Asa cum un betiv isi dadea ultimii bani pe bautura, asa ii dadeam eu pe carti. Devenisem experta, cand intram intr-o librarie, stiam ce carti sunt noi pe rafturi, le culegeam din zbor, pentru ca, la scoala, vorbeam intre noi despre ce a aparut nou, ce se cere, ce se vinde… De la o vacanta la alta, numarul cartilor cumparate crestea vazand cu ochii. Cand trebuia sa plec, vara, din camin, caram dupa mine saci de carti. Numai eu stiu cum le urcam in tren si cum le dadeam jos, la destinatie. Si dragile mele m-au insotit peste tot, pe unele le-am imprumutat si nu le-am mai vazut inapoi, altele s-au intors murdare, roase, ude, dar pe toate le-am citit si le-am iubit cu aceeasi veneratie. Le-am respectat asa cum doar cartile bune, prin anii ’80-’90, trebuiau respectate. Le am si acum acasa, la Galati, mii de exemplare in mii de culori, mii de titluri, mii de evadari…
Cand am plecat spre Irlanda, aveam in bagaj doar doua carti. Doua carti nou-noute, grele, de care mi-era frica. Pentru prima oara in viata, o carte ma ingrozea. Le cumparasem cu putin timp inaintea plecarii si, desi speriata de ele, ma rugam sa nu le uit, sa am grija sa le pun in bagaj. Le priveam buimaca si le vedeam ca doua aratari mari, negre si urate. Pentru prima oara in viata, nu mirosisem o carte. Si n-o rasfoisem. Erau dictionarele lui Leon Levitchi, englez-roman si roman-englez. Eram ingrozita, cred, pentru ca ele imi reaminteau ca am de inceput o noua viata. De vorbit o noua limba. De descoperit o alta lume…
Mi-e dor de cartile mele si de amintirile legate de fiecare dintre ele. Din pacate, stiu ca n-o sa mai fie ale mele niciodata. Am hotarat ca atunci cand voi ajunge in Romania, sa le donez unei biblioteci. Probabil unei scoli de tzara, sper sa mai existe copii care sa doreasca sa citeasca, sa cunoasca lumi noi, oameni noi. Trebuie sa le dau cartilor mele, din nou, dreptul la viata…
Din momentul ăsta sunt fanul nr. 1 al tău!
sorry vladimir, locul e ocupat
Haha, Georgică! Numai ţie ţi l-aş ceda, altuia nu!
Vladimir si Georgica: Sunteti draguti!
Gabi, ce citesti? Eu mai am putin si termin cartile cu basme pentru copii, in franceza (in scop didactic), si m-am decis sa revin la beletristica pentru adulti … In romaneste, in sfarsit! Dar da-mi o idee buna, daca poti, referitor la ce as putea comanda de acolo. Multumesc anticipat!
Ce frumos !
Inainte sa le donati, pot sa trec prin ele sa-mi aleg cateva? Dau la schimb zambete, recunostinta, carti noi…
Catrina: Am pierdut total contactul cu piata aparitiilor editoriale din Romania. Acum incerc sa ma orientez mai mult spre literatura engleza. Doar citind in engleza imi pot imbunatati cunostintele de limba, plus ca e o incantare sa ma conectez ”in direct” la literatura zonei. Acum, de exemplu, citesc ”The other boy” al unei autoare irlandeze, Yvonne Cassidy. O scriitoare despre care nu stiam nimic, iti dai seama, dar al carei roman este o incantare. Daca as avea posibilitatea sa aleg ceva din ce a aparut in Romania, cred ca m-as orienta la Herta Muller. E la moda, e drept, dar cred ca as vrea sa inteleg, citind-o, de ce a castigat un Nobel pentru literatura. Ti-as mai recomanda ”Cimitirul din Praga”, al lui Umberto Eco, mi-a fost recomandata, la randu-i. In rest… i-as invita pe prietenii mei, cei care mai intra pe blog, sa ne ajute. Mi-ar placea si mie sa comand ceva literatura din tara. Sper ca randurile astea sa fie cu ecou. Stay in touch!
Tic: Sigur ca da. Cu placere! Si nu trebuie sa-mi dai nimic in schimb, as fi multumita sa stiu ca toate cartile mele au ajuns pe maini bune. Te imbratisez, Tic, mi-ai adus aminte de personajul meu preferat din ”Ciresarii”…
cea mai recenta carte pe care am citit-o, sau mai bine zis am savurat-o este Belcanto! un regal! mi-a parut rau cand am terminat-o.
uite aici:
http://www.annpatchett.com/belcanto.html
iar alta care mi s-a lipit de suflet este Eleganta ariciului:
http://www.nemirabooks.ro/eleganta-ariciului-muriel-barbery
Enjoy!
Gabi: Am citit fragmente din recenziile la Bel Canto. Suna bine… si a fost atat de premiata. Cat despre ”Eleganta ariciului” , ce sa spun, I can’t wait. Unul dintre copii mi-a promis ca incearca sa le comande cumva, pe net. Nu de alta, dar are mai mult timp sa caute, atata tot. Multumesc, Gabi! Si ma bucur pentru ca, dupa ce m-ai mushtruluit cu Mosu’ ala, ai mai venit totusi, pe la mine pe-acasa.
Va multumesc pentru idei!
Am gasit Eleganta Ariciului :
http://www.buybooks.ro/elegantaariciului.html
Si in engleza, din UK:
http://www.amazon.co.uk/Elegance-Hedgehog-Muriel-Barbery/dp/1906040168
Gabi, daca ai nevoie de ajutor cu comandatul , let me know!
Hai sa-şi fac o mărturisire în premieră: şi mie îmi place să miros cărţile. Probabil că este tot un fel de “a trage pe nas”!
Costel Crangan: Dependentule!
aaaaaaaaaaa….. deci nu sunt singura……. uneori ma ascundeam de ochii lumii in librarii sau biblioteca atunci cand “adulmecam” mirosul tusului imprimat pe foile cartilor…. Ce usurare!
Atunci…… welcome in the club! 🙂
@ Monica: Nu-mi vine sa cred ca nu am raspuns acestui comentariu, mi-a scapat, intr-un mod pe care nu mi-l explic. Raspund fiecarui comentariu, in fond, fiecare vizita e o onoare pentru mine! Imi cer scuze. Si…. multumesc! Da, nu esti singura, sunt o multime ca noi, dupa cum vezi! 🙂
Se poate ajunge cu masina din Irlanda; n-ati fi primii si nici ultimii; si incap destule carti in portbagaj!
@ MrL: Da, exista si optiunea asta, uite ca nu ma gandisem. Plus ca as mai avea de adus aici niste lucruri dragi noua, in fond am avut o viata si in Romania. Cred ca varianta inchirierii unui camion mic sau de genul asta ar rezolva o multime de probleme. Acum, sa vedem cand ne-om hotari s-o facem si pe asta. Multumesc pentru sfat si… vizita!
Frumos … nu vei regreta gestul, poate vei avea doar o nostalgie, ceva …nu stiu…
Eu mi-am donat biblioteca … da, la tara (Ciocani, cred) – Ziua Satului a fost sarbatorita (si) prin infiintarea unei biblioteci ! Aveau cam 40-50 de carti … :))))))
Primarul mi-a transmis niscaiva multumiri – politician ! Sunt multumit numai si numai in ideea ca daca o singura carte este citita de cineva potrivit, atunci …
😀
@ 8or: De aceea m-am gandit si eu la o bibiloteca sateasca… cine stie, poate candva, din plictiseala macar, intr-o zi ploioasa, cineva va merge la bibiloteca si va cere o carte, sau mai multe, donata/donate, intamplator, de mine! As fi foarte fericita! Si cred ca si tu esti, stiind ca ai facut asta!
Da,si eu sunt atrasa de librarii ca musca de miere.La fel,mirosul de carte proaspata e incomparabil,de aia nu pot citi e-book-uri.Desi,daca ar trebui,probabil as face-o,urasc sa car- am carat destul in studentie la bagaje- asa ca n-as cara nici macar carti de una singura,atunci mai degraba un ipad.Si totusi cumpar carti de fiecare data din tara,insa asta pentru ca nu le car eu :))
si cumpar si eu,si ma uit ca nu mai stiu unde sa le mai pun si visez la o casa mare,cu o camera biblioteca 😀
@ Silving: Sa dea Dumnezeu sa-ti vezi visul implinit! Cartile merita, cu adevarat, un loc de cinste! Hugs, fata mea! 🙂
Mie imi place sa citesc asa cum unora le place sa manance: daca vad litere, nu ma pot abtine, trebuie sa le citesc. :). Cand eram mica, daca vedeam un petic de ziar pe jos, pe strada, ma asezam pe vine si citeam. Citesc anunturi de pe stalpi, din metrou, indicatoare…Am invatat sa citesc devreme, pe la cinci ani (si a fost un soi de miracol, un tataie in varsta, surd, care citea de pe buze, m-a invatat sa citesc literele de tipar din “Scanteia”). In prima zi de scoala, am citit abecedarul, cap-coada (nu era mare lucru de citit in el :). N-aveam carti acasa, asa ca citeam ce gaseam prin vecini. Dintr-a doua si pana intr-a patra am citit romane politiste, toata colectia “Povesti Nemuritoare”, Sadoveanu, “Notre Dame de Paris”, Balzac si cam tot ce mi-a mai cazut in mana (a, si “Revista Noastra”, cred ca era o revista mondena pentru comunitatea evreiasca, vecinul meu era evreu). Nu stiu cat de mult intelegeam, dar citeam inainte. Cartea mea de capatai era Caragiale-“Teatru”, o tin minte si acum, din colectia “Lyceum”, avea coperti cartonate. Capatasem cartea de undeva si o citeam non-stop. Maica-mea, suparata ca nu faceam nimic altceva, mi-a aruncat-o in soba. Norocul meu ca nu era decat ceva jaratec. Am urlat asa de tare, ca maica-mea a scos-o de acolo. Era inca buna de citit, numai coperta cartonata se “prajise” un pic.
N-am avut niciodata multe carti. Am cumparat doar ceea ce mi s-a parut important, lucruri fundamentale, sau scriitorii pe care ii iubeam cel mai mult. Imi lipseste cultul cartii ca obiect, poate pentru ca asa am crescut: imprumutand carti pe care trebuia sa le inapoiez.
Asa cum mancaii devin uneori bucatari, eu am ales sa studiez literatura. Din cititor amator, am ajuns cititor profesionist: cunosc “ingredientele” unei carti bune, stiu de ce o carte proasta e proasta… Mai tarziu, am ajuns si scriitor profesionist (in sensul larg al termenului): scriitor la ziar. :). Sunt un cititor atat de bun incat n-as putea sa fiu decat ziarist. Ca scriitor de fictiune, as fi un scriitor prost, asa ca stau cuminte eu, cititorul, printre cartile mele si le rontai din cotor in cotor, fericita ca un iepure intr-un camp de verze.
Cand am emigrat, am carat, ca si tine, dictionare, carti de TOEFL..Aici, la inceput, am citit reviste, ca sa ma obisnuiesc cu limba vorbita si ca sa inteleg mai bine contextul in care urma sa se desfasoare viata mea. Am si acum abonamente la Vanity Fair, Rolling Stones si The New Yorker. Cativa ani mai tarziu, cand fostul meu socru a venit in vizita, n-am cerut sa imi aduca nimic altceva decat cateva din cartile mele: ceva Malraux, ceva Camus, Kazantzakis, “Raport catre El Greco”, “Demonii” lui Dostoievski, “Conversatie la Catedrala” a lui Llosa, “Lumina de August” a lui Faulkner…Am cumparat carti si aici, am si primit carti, citesc in engleza si ma simt deja acasa si in lmba asta, asa cum ma simt acasa si in spaniola…Acum am pe noptiera un Ewan McGregor in engleza pe care l-am rechizitionat din biblioteca soacra-mii, “Cronica de una muerte anunciada”, in spaniola, pe care o recitesc pentru a ma convinge ca Gabo e inca aici, desi fizic nu mai e, si “Saman”, cartea Adinei Dabija, pe care am primit-o chiar de la ea, intr-o dupa-amiaza new-yorkeza in care ma temeam ca nu ne vom mai “recunoaste” dupa multi ani de nevedere. M-am temut degeaba. BTW, daca dai de cartea Adinei, ti-o recomand.
@ Adriana: Wowwww! Mi-am reamintit, citindu-te, ca ai fost ziarist. Si ca scriai rar :), dar bine! Mi-am reamintit, de asemenea, ca in biroul ala mic de la Politic, unde respiram, cu totii, nu aer, ci fum de tigara, imi mai povesteai, din cand in cand, despre cartile pe care le citeai. Ca si mie, emigrarea ti-a facut un bine, nu-i asa? Eu n-as fi aflat cine sunt, cu adevarat, daca n-as fi emigrat! Dar asta este alta discutie!
Le-am cerut, copiilor mei, sa-mi aduca in dar, de ziua mea sau cand imprejurarile o cer, doar carti. Nu-mi trebuie margele, oale sau genti! O carte paote fi o satisfactie imensa. Asa ca… te inteleg! Lectura placuta! 🙂