As fi vrut sa scriu astazi, asa cum stabilisem, despre linistita noastra intalnire cu cativa prieteni, despre cum am ras si povestit cu ei, dar… ceva s-a intamplat. Peste noapte, HotNews.ro a publicat, la sectiunea Smart woman, unul dintre comentariile mele, tocmai cel legat de momentul in care am decis sa dau Romania pe Irlanda. La ora la care scriu aceste randuri, articolul fusese citit de peste 11.800 de romani si 126 dintre ei postasera comentarii. Pro si contra, jignitoare sau elegante, inflacarate sau seci, ma rog, fiecare dupa cum i-a fost inspiratia. In mare parte, am fost acuzata ca mi-am tradat tara, ca am fugit undeva aiurea, pentru cativa arginti in plus, si ca de acolo de unde sunt, nu fac altceva decat sa improsc Romania cu noroi si ca nu mi-am gasit alta ocupatie decat sa-i atac, din suficientza conditiei mele de emigrant, pe romanii patrioti care au preferat sa ramana in tara, unde e atat de frumos, dar unde, totusi, mai sunt de dat cateva batalii cu balaurul (asa cum au recunoscut multi dintre combatanti). Mi s-a mai spus ca tot ce fac e o refulare, datorata faptului ca nu m-am realizat in noua mea patrie, calica ce sunt, si ca, desigur, nu merit respectul nici unui roman. S-a vorbit, in comentariile acelea, pana si despre mama, o femeie de 75 de ani care habar nu are ce e acela un blog si cu atat mai mult ca fiica ei, dezertoarea si tradatoarea, scrie pe unul! Mi s-a reprosat ca dupa sase ani de locuit in Irlanda, nu vorbesc fluent limba engleza, ocazie cu care mi s-a pus si un fel de diagnostic: as fi cam tuta, asa, de felul meu. Folosisem, intr-un context anume, cuvantul ”invingatoare”. Ma refeream la amarata de mine, desigur, doar dintr-o dorinta de automultumire care sa compenseze esecurile-caderile-depresiile-nemultumirile in care ma scald. Incepusem sa postez chiar propriile comentarii la comentariile celorlalti, dar am renuntat, la un moment dat. Prefer sa explic aici, pe blogul meu de buzunar, de ce totusi, in mintea mea de roman nerecunoscator, ma consider o invingatoare. N-am sa ma lungesc prea mult, dar cei care se plictisesc repede pot renunta acum.
Intai de toate, ar trebui sa spun din start ca am ajuns in Irlanda cu mult inainte de ridicarea vizelor. Sotul meu venise cu vreo doi ani mai devreme, deci orice mentiune legata de usurinta cu care ne-am instalat in aceasta tara nu-si are rostul. Obtinerea unei vize de Irlanda a fost, acum 6-7 ani, aproape la fel de grea ca obtinerea unei vize pentru SUA. Cel putin in cazul meu. De altfel, romanii au si acum restrictii de munca in aceasta tara, iar cine spune ca a venit aici fluierand, ca sa faca bani, urcandu-se pur si simplu in avion, ori nu stie ce vorbeste, ori munceste la negru.
Odata ajunsa, nu mi-a fost greu sa inteleg ca, oricat de multi bani ar fi castigat sotul meu, statul acasa si uitatul pe geam nu erau niste optiuni. Asa ca am inceput sa-mi caut de lucru, si prima slujba obtinuta a fost la un take away. Pentru ca nu vorbeam o iota de engleza, mi s-a refuzat, desigur, onoarea de a relationa cu clientul, vanzand la tejghea, drept pentru care mi s-a incredintat munca de jos. Spalam vase si asiguram toate cele necesare pregatirii faimosilor hamburgheri, aripioarelor fripte de pui dar si mai faimosului (in zona) fish&chips. Eu, Gabriela Cimpoca, ziarista care ma intalnisem cu vreo doi presedinti de tara si cu nenumarati capi politici din Romania, eu, piesa de baza a ziaristicii locale galatene, bla bla bla, spalam acum cratiti si oale intr-un local mic dintr-un orasel aflat la dracu’n praznic, undeva in Irlanda. Miroseam a ceapa prajita, curatam masina de fript pui cu o dexteritate pe care mi-o invidia si cea care ma invatase cum sa fac asta si aveam pregatite toate cele necesare la un minut dupa ce se lansa comanda. La vreo doua luni dupa angajare, cand mi s-a acordat o prima, am inteles cum sta treaba: muncesti, primesti. N-am fost neaparat mandra de mine, in fond decaderea de la anumite standarde era evidenta. Dar, ma credeti sau nu, m-am considerat invingatoare.
Poti fi invingator in multe feluri. Pentru mine victorie a fost atunci cand, la vreo patru luni dupa stramutarea in Irlanda (inca lucram la acel take away) m-am prezentat la primul interviu adevarat pentru o noua slujba. Imi bubuia inima sa-mi sara din piept, imi era teama ca n-o sa stiu cum sa spun, ce sa spun, ca n-o sa ma fac inteleasa. Cu o rabdare infinita, m-au intrebat, descusut, aflat. Era inceputul lui 2005 iar Polonia si inca alte 9 state estice intrasera, de vreo jumatate de an, in UE. Irlandezii descoperisera in ei o mina de aur si incercau acum s-o exploateze. Cum pentru ei eram una din est, am primit slujba si, va vine sa credeti sau nu, m-am considerat o invingatoare.
Pentru ca, dupa angajare, am realizat ca-mi trebuie o masina pentru a ajunge la serviciu, am fost nevoita sa dau examenul scris pentru obtinerea permisului auto (permisele romanesti nu erau recunoscute la acea vreme in Irlanda, doar pentru 2-3 luni, ceva de genul asta). Ma rog, sistemul e foarte diferit aici, ideea e ca m-am apucat de invatat pentru test intr-o maniera de care nu ma credeam in stare. Cu cartea de reguli rutiere intr-o parte si cu dictionarul englez-roman in cealalta, am inceput a sublinia, traduce, verifica si repeta. In ziua testului, mi s-a explicat ce am de facut (examenul se da pe computer) si cred ca nu mi-a luat mai mult de 15 minute sa termin. Rezultatul se da pe loc, asa incat dupa doua minute am fost anuntata ca am trecut testul, cu 40 de puncte. Maximum de punctaj. Mai dadusem o batalie, cucerisem inca o reduta, asa micuta cum era ea!
Cum spuneam, poti fi invingator in multe feluri. Pot insirui o multime de intamplari personale, pe care le consider victorii, dar nu e cazul, am deschis si asa usa casei prea mult. Stiu, multi dintre voi au dat examenul pentru permis, majoritatea a obtinut o slujba in urma unui interviu. Sunt romani care au facut mult mai mult, au salvat oameni din foc sau din apa, altii care au atins niveluri profesionale greu de imaginat… Sunt locuri, cladiri, varfuri de munte in lumea asta mare care poarta numele unor romani. Dar indiferent cine indrazneste sa spuna ceva despre tarisoara din care a plecat, e jale. Herta Muller a castigat un Nobel pentru literatura. Pentru multi romani, asta n-a fost suficient, au tabarat pe ea cu ce au putut, in general cu argumente mititele, minuscule, ca de ce nu a stat sa manance salam cu soia in Romania, de ce a vorbit despre tara ei ca despre un lagar, o inchisoare, cand uite ce bine si frumos, si in armonie traim noi aici, acasa. Acasa, unde, din disperare, unii se mai arunca de pe la balcoane, unde mii de batrani stau cu mana intinsa la o paine sau o punga de faina, acasa unde se cheltuiesc sute de mii de euro lunar pentru ca niste parlamentari sa se zbenguie in piscina hotelului de cinci stele in care locuiesc, acasa, unde, cu ultimele puteri, se fura tot ce se mai poate fura… Acasa, in Romania, unde campania electorala este un balci cu tambale si acordeoane, si unde alesul a fost ales pentru ca oferta lui politica de mititei a fost mai generoasa. Acasa, unde aparitia unui nou mall nu inseamna progres, asa cum vor multi sa creada, ci este doar o investitie a unora care, poate, au muncit pe-afara, unde au invatat cum se face banul si treaba. Acasa, unde chiriasul are mai multe drepturi decat proprietarul caruia i s-a nationalizat casa, in urma cu ‘jde mii de ani. Acasa, unde politicieni de rang inalt se injura pe la televizor mai rau ca la usa cortului, si unde ministrese blonde tin paginile ziarelor nu pentru realizarile lor, ci pentru fitzele pe care le au. Si as putea continua, dar prefer sa ma opresc aici. Eu am ales sa plec, dar e dreptul meu sa vorbesc in limba mea, sa-mi critic tara cand e nevoie si s-o laud, cand o merita. Si voi, acasa, faceti la fel, nu puteti trai intr-o fericire perpetua. In fond, pe pasaportul meu scrie ca sunt cetatean roman, cat o sa mai fiu. Sunt unul dintre milioanele de romani plecati afara, care, asa calici, plini de bube, nerecunoscatori cum sunt ei, au trimis acasa miliarde si miliarde de euro. Uite, existam ca sa aveti voi pe cine sa criticati. Pentru ca in tara totul merge atat de bine, incat noi am mai ramas de tras pe roata!
Interesant. Desi nu ai fost in Romania de 5 ani, scrii “vazand ce se intampla acolo, blah-blah…, ma felicit..”. Ce se intampla aici altfel decat in Irlanda? Am fost in foarte multe tari si peste tot se intampla acelasi lucru, oamenii isi traiesc vietile. De ce crezi ca viata ta e mai “smechera” decat a unui taran din Muntii Apuseni care indiferent de urgiile abatute asupra lui, are comuniunea cu Dumnezeu care ii da o bucurie pe care tu nu poti sa o ai niciodata? De fapt, vorbesti doar pentru ratarea de care ai avut parte in tara si poate si acolo, ca de unde putem noi sti ce faci tu pe-acolo? Nu e nevoie sa stai sa suferi in Romania, stai si sufera acolo si bodogane cat vrei. Ai intrat si tu in tiparul care a consacrat emigrantul roman, care se pricepe si la politica din Romania, ba a si votat prin ambasade ca sa ajute la punerea pe butuci a economiei romanesti(vezi votul strainatatii pro-Basescu) si care, cu aere de superioritate celtica, critica si improsca cu noroi. Da-i inainte, poate te mai citeste careva aici, ca acolo esti eternul “nobody”!
buna Gabriela. am ajuns pe blogul tau de pe Hotnews si parerea mea e ca nu ar trebui sa iei in seama toate comentariile rautacioase. multi romani numai asta stiu sa faca.
eu sunt in Irlanda de 10 ani si inteleg perfect prin ce ai trecut. pot zice chiar ca ai fost o optimista asteptind pina acu’ 6 ani ca sa pleci. eu am plecat dupa ce iliescu a fost ales presedinte in ’92 si nu am regretat nici un minut.
Buna Gabriela
Ma bucur sa aud de tine, sa stiu ca esti bine chiar in alta tara. Noi ne-am cunoscut din vedere, tu erai o ziarista consacrata cand eu eram “manza” la Ziua, sunt multi ani de atunci. Eu am renuntal la presa mult mai repede, am plecat pe alt drum profesional si nu-mi pare rau. Acum nu mai sunt nici eu in tara, si imi e bine, cu tot dorul de casa, cu toata indignarea ce ma apuca de cate ori mai citesc tpate idioteniile care se intampla sau discut cu prieteni si rude. Dar asta e alta poveste.
Felicitari pentru articol si pentru blog, il voi urmari constant.
Unii sunt orbi, nu vad ce e in fata lor sau, poate daca vad nu le pasa. Cum sa ramai intr-o tara in care pensia e considerata ajutor social, iar pensionarii ar cam trebui sa iasa pe cale naturala din sistem. Cum sa ramai intr-o tara in care sistemul medical e la pamant, invatamantul e la pamant etc. Cum sa ramai intr-o tara in care trebuie sa mergi cu 20 km/h pe strada din cauza gropilor (daca am facut greseala sa nu-mi iau tractor si nu ma plimb de la unirii la romana). Cum sa ramai intr-o tara in care statul iti pune un forfetar tocmai cand cauti ca disperatul clienti pentru firma pe care ai deschis-o.
Mai doamna, ai obtinut ce ai vrut. Simteai asa, o dorinta vaga si imprecisa, un nu-stiu-ce de jurnalist ratat…Ti-ai amintit: nu te citeste nimeni. Asa ca ai trimis ceva semi-scandalos, semi-“silly” la portalul hotnews. Ti-a crescut rapid “cota”. Bravo! Asta ai invatat-o in Irlanda, acel pamant al fagaduintei, acel bastion al civilizatiei, acel..right? 😉
Un An Nou cat mai bun, anyway!
Anca: Vazusem si eu, evident, toate aceste lucruri in Romania. Dar erau o constanta incat ajunsesem sa cred ca asta e… normalitatea. Nu trebuie sa ne amagim cu porniri patriotarde, in timp ce mersul pe bulevard ne rupe masina in doua; in timp ce te rogi sa fii sanatos, ca sa nu ajungi pe mana medicilor, ca e de jale; in timp ce te rogi ca fetita sau baiatul tau sa nimereasca la o invatatoare care sa nu aiba pretentii materiale prea mari; in timp ce trebuie sa iti ajuti parintii cu bani, pentru ca altfel ar muri de foame; in timp ce… ma rog, ar fi foarte multe de spus. Din fericire, aici, in Irlanda, am invatat ca se poate trai si altfel! Iti doresc sanatate, sper ca mica ta afacere sa mearga si sa devina mare, si asa, in general, sa-ti fie bine! La multi ani!
Noinin: Buna, ai un nume… irlandez? Asa imi suna… Revenind la oile noastre, trebuie sa spun ca, pe vremea aia, prin ’90-’92, noi credeam ca inca mai exista sperante. L-am urat pe Iliescu pentru tot raul pe care l-a facut Romaniei, si l-am vazut pe Constantinescu precum un salvator. N-a fost sa fie, am mai rabdat un pic, am mai sperat, dar apoi am inteles ca nu exista sanse sa se termine vreodata. Dar… stii cum se spune, mai bine mai tarziu decat niciodata. Te sarut, sa ai un an mai bun, si tinem legatura, da?
Gabriela,
Am ajuns din intimplare pe site-ul Hotnews si am citit un pic de la coada la capat: intii un articol-reactie la articolul tau, apoi hronicul executiei tale publice (=)) ) si intr-un final originea gilcevei. Apararea – slaba si subtire, ca procurorii erau mai multi si amestecati cu publicul sau cu cei care ar fi trebuit sa ramina (in) public.
Sint de cinci ani si-un pic in Canada si, citindu-ti diversele mesaje, am retrait emotii similare – angoasa alegerii, judecata (ne)cunoscutilor, fiorul primului job (call center, am plins de m-am umflat in primele doua zile, apoi ocazional), multiplele sentimente de reusita care au urmat… M-am regasit printre rindurile tale – cind sub vremuri, cind in voia valului si de ceva timp sa zicem ca asa, mai pe culmea valului.
Spre deosebire de tine, nu am avut curajul acestei expuneri publice – o fac discret si din ce in ce mai rar pe http://www.montreal.ro. Tocmai din sentimentul unei zadarnicii a actului in sine. Si din siguranta pe care ti-o da experienta ca gestul tau de deschidere a sufletului va fi urmat de virtuale profanari succesive & violuri in grup si doar de vagi urme de solidaritate umana.
Banuiesc ca, povestind, ai vrut sa arati ca exista viata dupa moartea (auto)exilului, ca exista speranta, ca exista orizont, ca lumea nu se termina, nu se prabuseste, nu dispare. Ca traiesc oameni si departe de tara-muma, ca echilibrul si forta vin din interior, ca puterea de a-ti (re)construi o existenta vrasuita de asprimea vremurilor si de nevolnicia oamenilor sta in miinile (si in mintea) celui care se bazeaza numai pe sine, pe ceea ce nici cel mai abil hot nu-i poate lua – ceea ce ESTE, nu ceea ce ARE.
Ca exista o solutie si in cele mai disperate momente… Daca mintea ramine lucida si mai ales daca este.
Cu simpatie, Aurelia Sirbu
(ca si tine, ex-ziarista la un cotidian local dintr-un oarecare oras al tarii, ex-profesoara, ex-…, ex-…, ex-…. si nu in ultimul rind la fel de tradatoare de tara si de nemincatoare de salam cu soia… ;)) )
Gabriela, am inteles ca ai plecat, ca iti este bine,acolo unde traiesti.Dar nu am sa inteleg niciodata cum poti sa vorbesti asa despre tara careia apartii (fie ca vrei sau nu in Romania te-ai nascut) si nu poti sa-ti renegi radacinile. Dupa mine e la fel cum ti-ai vorbi de rau parintii si nu ai accepta ca ei ti-au dat viata,asa buni sau rai,cum sunt, cu defectele si calitatile lor .Tot ce ai scris in articol si acum pe blog suna numai a lauda de sine si a denigrarii Romaniei si a romanilor .Si eu am plecat acum 6 ani din tara si am luat-o de la inceput aici ,am urmat cursuri ,am mers la interviuri pentru locuri de munca dar toate astea mi se par lucruri normale nimic de care sa ma impaunej ori sa ma simt o invingatoare, traiesc si muncesc la fel ca orice om normal. Si ca noi sunt sute de mii de romani in toata lumea asta.Mie, nu mi-e rusine ,sa spun ca sunt romanca si voi pastra Romania in suflet,atat cat voi trai indiferent de tara unde locuiesc si limba pe care o vorbesc . Ai fost jurnalista in Romania,iti place sa scrii?Foarte bine, fa-o,dar nu ponegrindu-ti originile.Ar mai fi multe de spus, dar poate cu alta ocazie .
ce nu inteleg la romani e prostia.
prostia uriasa. incompetenta. tradarea de sine. tradarea intereselui lui personal pt a apara o elita BOLNAVA SI CORUPTA. practic, comunismul. romanii au ramas aceeasi turma invinsa de comunisti si lobotomizata de valorile nationale la … CANAL IN ANII COMUNISMULUI.
nu inteleg de ce inca ne mai impaunam ca vorbim romaneste – parca a vorbi romaneste e un avantaj competitiv in lumea de azi.
sincer, preferam austriaca sau maghiara.
de la Marea Unire – acea Mare greseala – Ardealul a devenit pur romanesc.
nu inteleg de ce trebe sa respect eu asta. ca cica au murit sute de mii de olteni si moldoveni. de parca au venit de drag saracii de ei… (nu tot ca si austriacul si ungurul dupa aur si uraniu si alte marafeturi).
nu inteleg de ce nu acceptam critica. asta e temelia dezvoltarii durabile. dialogul.
nu inteleg de ce existam. ca suntem religiosi zic multe teorii conspirationiste.
si ca suntem aproape de Dumnezeu.
OARE ?
de doua zeci de ani nu am vazut pic de morala la ELITA DE KKT care ne conduce.
si acuma o observatie: NU CRITIC POPORUL ROMAN.
CRITICA CIUMA AIA DE ELTIA DE MARE KKT CE CONDUCE ACEA TARA.
Poporul e la fel peste tot. O turma.
Si acuma concluzia: daca cumva va luati de acest post – sa nu uitati sa comentati ELITA.
Ca m-am saturat de comunisti si postaci sub acoperire securista sau prosteasca !
Poporului meu ii doresc cele mai bune. Si aici ma refer in special la Ardeleni.
Ca am ajuns sa raspund la intrebarea de unde ma-ta esti cu un simplu : Transilvania.
Adica de acolo de unde e Dracula. Efectul e mult mai bun decat daca as zice Romania.
INCERCATI 🙂
Aurelia Sarbu: Multumesc, randurile tale au insemnat foarte mult pentru mine. Cum spuneai si tu, nu doream decat sa le spun prietenilor, amicilor, unora dintre cei care, intamplator, ajungeau si pe blogul meu, ca si noi, cei plecati, existam, ca avem viata noastra, cu bucuriile si necazurile ei, ca traim experiente poate cu totul diferite fata de ei si fata de ceea ce, noi insine, am trait in Romania. Ca nu toti suntem capsunari, si chiar daca am fi, asta nu inseamna ca suntem buni doar de trimis bani acasa. Ca nu trebuie sa fim vazuti doar ca niste saculeti plini de euro, asa cum mi s-a intamplat la vizitele ”de dupa” in Romania. Ca nu doar Romania e o tara frumoasa, toata lumea asta e un tablou minunat, de ale carui culori ar trebui sa ne bucuram cat mai multi. Nu stiu, calatorind, explorand si, de ce nu, emigrand. Si ca nu trebuie sa stam toti in tara, sa induram, sa rabdam si sa asteptam zeci de ani ca ceva sa se schimbe. Cu sau fara noi, lumea se invarte oricum, si atunci, de ce sa nu incercam?
Iti doresc tot binele din lume si sa traiesti fara a regreta vreodata alegerea facuta! Numai bine.
Emporium: Nu am afirmat niciodata ca mi-a fost rusine sa spun ca sunt romanca, si nici nu mi-am denigrat vreodata tara. Nu cred ca a vorbi despre ce ti se pare urat, diform, prost construit in Romania sau a face comparatii de tot felul, inseamna a-ti denigra tara. In cazul asta, tot ce se intampla pe canalele tv romanesti este o ponegrire continua, care incepe de la ora 7 dimineata si se termina la 10 seara.
Spuneti ca ati plecat de 6 ani din Romania. Ati avut, cred, niste motive bine intemeiate, altfel n-ati fi facut-o. Si eu am fost la interviuri, am facut vreo doua cursuri, muncesc si traiesc precum restul sutelor de mii de romani care au ales sa plece. Dar ma consider totusi o invingatoare. Pentru ca, spre deosebire de oamenii locului, a fost nevoie sa dovedesc intotdeauna ca sunt mai buna, mai harnica, mai implicata si mai isteata decat ei. In caz contrar, as fi fost prima care zbura. Chiar v-a fost atat de usor sa izbanditi? Sa va impuneti? Sa le demonstrati ca meritati cu adevarat serviciul acela si increderea pe care v-au acordat-o?
Stiu oameni care au venit in Irlanda, in cautarea fericirii la care sperau, si care s-au intors in Romania cu coada intre picioare. Din ”n” motive. Macar asta, si tot face diferenta. Incercati sa rememorati drumul pe care dumneavoastra insiva l-ati parcurs, cu zbateri, zbucium, cu o implicare de 10 ori mai mare, poate, decat a celor din jur, si o sa vedeti ca va puteti caracteriza drept invingatoare. Nu-i nimic rau in asta, stati linistita!
Va mai astept pe blog, toate cele bune. La multi ani!
Stimata doamna Cimpoca,
Iata ca v-am acceptat invitatia de a va mai vizita o data blogul!
Incep prin a va spune LA MULTI ANI, sanatate si doar impliniri in noul an!
Din raspunsul dvs la replica mea data articolului de pe hotnews, mi-am dat seama ca poate tonul prea inflacarat pe care l-am folosit in postarea scrisa “dintr-o suflare”, nu a reusit sa transmita in totalitate ceea ce am vrut sa exprim. De aceea imi permit sa va scriu si pe blog. Nu sunt o fire conflictuala si in general nu imi place sa intru in polemici, de aceea probabil va fi ultimul comentariu pe care il fac pe marginea acestui subiect.
Ceea ce m-a determinat sa va dau o replica a fost tonul folosit in articolul postat pe hotnews. Acolo nu va considerati o invingatoare pentru ca ati reusit sa va adaptati intr-o tara straina, lucru care poate fi de admirat, ci fluturati ca pe o victorie faptul ca ati prins ultimul tren care v-a dus din Romania. Din care nu ati avut nici un motiv aparent pentru care sa plecati, nici material, nici pentru a le da copiilor o sansa mai buna, singurul motiv fiind ca “asa ati vrut”. Asa dupa cum ati ramas in Irlanda tot pentru ca asa ati vrut.
Parea ca pur si simplu v-ati saturat de Romania, ca o urati de-a dreptul si va felicitati ca ati reusit sa evadati. Marturisesc, m-a intrigat limba romana perfecta folosita in articol, dupa 6 ani de Irlanda, pentru stilul si acuratetea careia va felicit din nou.
De aceea am intrat si pe blog,iar cand am citit ca dupa mult timp vi s-a facut dor de tara dvs, am fost dezamagita.
V-am compatimit nu pentru ca ati ales o alta tara, nu pentru ca va consider o tradatoare, ci pentru ca impresia mea este ca sunteti prinsa intre doua lumi si nu reusiti sa va asumati pana la capat conditia de emigrant roman in Irlanda.
Faptul ca aproape in fiecare postare a dvs pe blog faceti referiri la Romania, ca folositi o limba romana atat de frumoasa, ca va adresati celor din tara, chiar si faptul ca va mai pasa de ceea ce se intampla aici demonstreaza cred eu, dimpotriva, ca in fiecare zi va este dor de acasa.
V-as fi admirat daca ati fi recunoscut acest lucru. Sa recunosti ca iti e dor de tara ta nu stirbeste cu nimic realizarile pe care le poti avea in orice colt al lumii, pe orice plan, chiar daca hotarasti sau nu sa te mai intorci in locurile natale. Nu e o infrangere ca mai pastrezi in coltul inimii tara in care te-ai nascut.
Poate e doar o intamplare ca ne-am nascut aici sau poate ca e vointa lui Dumnezeu…cine stie? Nu e un merit personal. E adevarat, ne-am fi putut naste in Congo sau in SUA. Dar, cred ca si in cele mai sarace tari din Africa sunt oameni care isi iubesc tara si nu le e rusine sa recunoasca.
Un alt motiv pentru care am indraznit sa raspund articolului dvs a fost acela ca, am obosit de cei care vor cu orice pret sa ne faca sa simtim ca pe o povara, ca pe o vina, ca suntem romani in Romania. Atat de cei din tara, cat si de cei din strainatate.
Prin natura meseriei, am intrat in contact cu multi din cei plecati afara (am intalnit chiar un domn care, intors dupa doi ani de strainatate, a cerut sa i se aduca un translator, pentru ca uitase limba romana), dar si cu multi nemultumiti ramasi in tara.
Refuz sa fiu inclusa intr-o masa de oameni care au aceeasi eticheta si poarta vina colectiva ca s-au nascut romani si nu vor sa plece de aici. Nu ma identific cu cei care si-au facut ca unic scop in viata “calcatul pe cadavre” pentru bunastarea personala si nici cu ceea ce presa de orice natura si de orice culoare vrea sa ne faca sa credem ca inseamna azi Romania.
Da, sunt multi ticalosi, necivilizati, fara scrupule si poate tocmai de aceea reusesc sa fie mai vizibili, mai vocali si sa ii domine pe ceilalti. Da, sunt multi oameni disperati, bolnavi, tristi si sunt mediatizati cu obstinatie. Dar nu sunt numai ei. Ma uit in jur si vad o multime de oameni exceptionali, am cunoscut o multime de romani ramasi in tara in fata carora as fi facut o plecaciune…care au reusit in cele mai variate domenii, dar si-au pastrat coloana vertebrala. Faptul ca ziarele sau televiziunile ii amintesc uneori la rubrica “diverse” nu inseamna ca ei nu exista.
Nu mai are rost sa reluam istoria, sa vedem de ce suntem asa cum suntem ca popor. Dar nu cred ca aici s-au adunat toate relele pamantului, ca avem genetic defecte si tare pe care nu le putem corecta si trebuie sa le acceptam ca pe un dat, pe care le purtam cu noi oriunde ne-am duce in aceasta lume. Pana la urma sta in puterea si in liberul arbitru al fiecarui individ sa isi corecteze trasaturile de caracter asa-zis mostenite. Depinde de fiecare nu doar ce alege sa devina in viata, ci si cum alege sa devina ca om.
Asa cum, pe de alta parte, cred ca noi ca indivizi, suntem doar fire de nisip intr-o clepsidra ce se scurge prea repede, faptul ca s-a intamplat sa vietuim putin pe acest pamant, sa alergam inutil si absurd dupa bunuri materiale si iluzii, in final nu inseamna nimic, doar apartenenta la un popor ne face sa fim puternici si sa invingem vremelnicia…
Getax,
tin sa te anunt cu surle si trambite ca Congo NU E SARAC.
Congo vinde apartamente cu acelasi pret ca in Romania de 60 000 euro minim !
Si nu pt ca au bani – ci pt ca coruptia si dreptul de a construi e URIAS.
Deci sa iti fie clar.
Congo intr-o zi s-ar putea sa intreaca Romania la Coruptie !
Hai Congo !
Mozambique si Algeria va garantez ca sunt in fata noastra.
Te indigneaza ?
Nu conteaza.
E REALITATEA !!!!
Nu, nu ma indigneaza. Chiar am cunoscut un roman care lucra in Congo ca pilot si intamplator stiu cat castiga din acest lucru. Nu am afirmat ca e o tara saraca. Era o remarca la o afirmatie anterioara a doamnei Cimpoca si se referea la cu totul altceva…
getax2010: La multi ani si dumneavoastra. In rest, nu stiu ce sa spun, poate… wowwwwww!
Aveti dreptate, poate si tonul meu inflacarat vizavi de subiect a fost exagerat. Ma rog, inainte vreme ii spuneam acestei inflacarari- incisivitate, acum… chiar nu-i gasesc un nume. Nu conteaza, ideea e ca nu ar mai trebui, poate, sa fiu atat de incisiva, acrita, pornita… Cateodata, chiar si cel mai dificil conflict se poate rezolva pe cale amiabila. Cand spun asta, ma refer, desigur, la conflictul cu tara mea. Cred ca, incet incet, vom cadea la pace! In fond, nu poti sterge cu buretele istoria a 42 de ani, cat a durat relatia mea cu tara. Probabil ca nu voi mai apuca sa traiesc tot atat de mult in Irlanda, si chiar daca s-ar intampla, altele ar fi legaturile mele cu aceasta noua patrie.
Imi este dor de Romania, dar nu atat de dor pe cat ar fi trebuit, ori pe cat as fi crezut ca o sa-mi fie. In ziua de dinaintea plecarii, mi-aduc aminte, am mers pe jos de la serviciu spre casa. Am iesit din redactie si m-am uitat la fiecare copac plantat in fata sediului, la parculetul pe care-l vedeam pe geamul biroului, la cofetaria de peste drum, de unde ne cumparam zilnic eclere; apoi am mers pe Brailei, pana sus, incercand sa memorez fiecare amanunt, sa pastrez cat mai multe imagini si as fi vrut sa-i intreb pe toti cei cu care ma intalneam, ”voi stiti ca eu plec maine si poate nu o sa ma mai intorc niciodata?”.
Mi-e dor de Romania, dar ceva s-a intamplat, si nu stiu sa explic de ce si cum a intervenit instrainarea care, intr-un fel sau altul, intr-o doza mai mare sau mai mica, imi domina existenta. Poate asta ar fi avut o logica daca eram mai tanara si poate mai putin legata sentimental de tara mea. Dar asa…
Departe de mine gandul sa-i consider pe toti romanii ticalosi, necivilizati si lipsiti de scrupule. Cei mai buni prieteni ai mei locuiesc in Romania si incearca sa fie cei mai buni cetateni cu putinta. Insa, nu stiu, ca natie ne mai lipsesc inca multe lucruri care, intr-o lume aflata intr-o continua transformare si regasire de sine, sunt inca foarte manifeste: nu suntem uniti, nu suntem foarte cooperanti, nu suntem chiar cei mai ingaduitori din lume si nici cei mai toleranti. Asimilam foarte usor progresul, cam in toate domeniile, participam cu succes si la crearea lui, dar mai avem de lucru in a aduce unele valori morale la rang de normalitate. Ne lisesc multe, si nu pentru ca nu le putem face, ci pentru ca nu vrem. Cu unii dintre noi, timpul nu mai are deja rabdare, asta-i marea nefericire.
Ar fi multe de spus, multe de comentat… Mi-a placut mult cum ati scris, desi nu sunt de acord cu toate afirmatiile. Pentru ca si eu cunosc realitatea din interior. Consider ca parte din comentariul dumneavoastra ar putea fi citit, cu succes, de la orice microfon al unor reuniuni internationale in care sa zicem, un roman ar fi invitat sa-si descrie tara. Cred ca asta ar face mai mult decat declaratiile tafnoase, ipocrite si acide ale presedintelui nostru, care, in loc sa ne dreaga imaginea externa, mai mult o strica.
Tocmai de aceea, pentru ca ati fost un partener atat de special in mica noastra dezbatere ”pro si contra Romania”, va mai astept, din cand in cand. Si, daca ceea ce scriu va place (sau nu, exista si optiunea asta!), lasati un semn.
Eu am plecat in 2009 cu o bursa in Spania si de atunci am zis ca aici doresc sa traiesc sau oriunde dar in afara tarii. stiu ca suna radical dar am fost uimita de multe lucruri. eram tratata ok la facultate desi nu eram un elev model, am ajuns si la spital la urgente, fara spagi si altele , fara asigurari fara nimic doar cu buletinul din Ro si am fost tratata exemplar am calatorit si am vazut autostrazi luminate si netede , peisaje si parcuri superbe, mancare mai buna, preturi ok si produse accesibile chiar si cu un salariu mic. Nu stiam deloc limba dar am invatat repede. Am avut probleme la intoarcere deoarece nu am luat note mari, nici nu am cautat sa dau mereu pe la cursuri si sa ma afirm, era foarte dificil si aveam prea multe tentatii. Imi pare rau dar fiecare lucru la timpul sau. Am calatorit, m-am distrat ca niciodata, am cunoscut oameni deosebiti. La intoarcere si inainte de plecare mi s-a spus ca eu trebuie sa fiu un soi de ambasador neplatit. acum am revenit si nu vorbesc deloc romaneste doar cu parintii mei si cu foarte putini prieteni pe net si din blogurile si cartile pe care le citesc. Vorbesc ciudat, nefiresc de foarte multe ori deoarece gandesc in 3 limbi: spaniola, engleza si romana. Mi s-a spus si in 2009 cand am revenit ca-s o fitoasa care nu mai vrea sa-si cunoasca limba dar asta e sunt usor influentabila. Si eu am avut victorii personale pe care le pretuiesc enorm. Am inteles ce ati dorit sa spuneti prin invingatoare si sincer cred ca v-ati adaptat . Cat despre patriotism….stiu ce e in Gl si nu am loc de asa ceva acolo.Este dezastruos. eu vin dintr-o famile cu o situatie finaciara ok si puteam sta linistita acolo dar nu puteam sa profesez ceea ce imi place daca as fi vrut si doamne fereste bani pentru ceea ce fac (profesoara de engleza).Aici mi se deschid incet incet portile. Deja lucrez cu jumatate de norma la o scoala particulara(asta a fost prima mea victorie aici dupa insusirea limbii si trecerea examenlelor), imi voi aranja si studiile si voi fi ok. am plaja la 10 de minute de casa si o caliate a vietii mult mai buna decat in Gl. Fiecare are o alta perceptie asupra fericirii. sunt curioasa cu ce se ocupa cei care v-au criticat atat de aspru de-si permit sa faca asta. Mult succes in continuare. Imi amintesc numele Dvs de la viata libera si cred ca ar trebui sa scrieti ce ati reprezentat pentru presa galateana deoarece falsa modestie mi se pare un produs romanesc prost si asa ar sti cu cine se confrunta potentialii comentatori. Mult succes in continuare.
@ Monica: Fata mea, intai de toate, poti sa-mi spui Gabi, fara nici o problema. Cat despre restul- sunt impresionata. Nu esti singura care a facut asta, ar spune carcotasii, dar esti una dintre cei care au reusit, as spune eu. Cu pasi mici, dar siguri, vei ajunge acolo unde iti doresti. Nu este usor, dar esti atat de tanara! Ai tot timpul din lume. Si, stii cum se spune: tara ta e acolo unde ti-e inima! Iti doresc tot succesul din lume, alaturi de care sa fie si un dram de noroc, si… viata usoara in continuare. Spania este o tara superba, daca stii ce sa faci, o sa se lase cucerita! 🙂