Ani la rand, pe vremea cand eram o copila, zilele de dinaintea Craciunului erau parca trase la indigo. Mai intai, mama lua salariul si, inevitabil, imi dadea banii pe mana. Adica scotea fishicul din geanta, plus cativa marunti, bani luati asa cum ii primea de la casierie, si mi-i dadea sa-i numar. Aveam o placere deosebita sa numar banii si jur cu mana pe inima ca n-am sterpelit niciodata nimic. Numaram, apoi ii spuneam mamei cati bani sunt acolo. Daca ce-i spuneam eu nu coincidea cu ce stia ea, obisnuia sa ma intrebe: ”Oari m-o-nşalat?” Mai numaram o data, si nu stiu cum se facea, dar socoteala iesea, iar eu primeam 2 lei pentru micile nevoi personale (de obicei, ciocolatele si eclere de la cofetaria din colt).
A doua zi mergeam sa cumparam brad. Mama se tocmea aprig cu taranii veniti sa vanda brazi in piata, si, ca sa scape de gura ei, vanzatorul ochit de ochii ageri ai mamei ii dadea marfa la pretul cerut de ea. Ajungeam acasa si incepeam sa impodobesc bradul, caruia, pe vremea aia, i se spunea ”pomul de iarna”. Agatam in el globulete de tot felul, lantzuguri de atza trecuta prin bucatele rotunde de carton poleit si, din loc in loc, puneam bucati mici de vata, care imitau zapada. O data am prins pe crengute cateva lumanerele fixate pe niste clipsuri. Pentru ca lumanarile erau adevarate, le-am aprins si bineinteles ca acele au luat foc. Usor-usor, flacara s-a extins in sus si-n jos, vata a inceput sa arda imbacsit, in timp ce eu ma invarteam de colo colo, nestiind ce sa fac. A venit mama, care, din reflex probabil, a inceput sa strige ”sariti, sariti”, dar bineinteles ca n-a aparut nimeni, pentru ca in casa eram doar noi doua. A reusit sa stinga cumva focul, trantind bradul la pamant si aruncand pe el o cuvertura. Batzul care a mai ramas din el a mers direct la foc, in godin, unde a ars ca un pai de chibrit. Astfel, focul din soba a desavarsit ceea ce eu incepusem cu doar cateva minute mai devreme.
Cu cateva zile inainte de Craciun, Mos Gerila de la intreprindere venea si le dadea muncitorilor cadouri pentru copiii lor. Cele mai importante erau, desigur, portocalele, invelite intr-o foita foshnitoare, subtire si fina de hartie maronie, care mirosea mai bine decat orice alt parfum din lume. Pentru doua-trei zile, portocalele se odihneau sub pom, pentru ca, in scurt timp, aveau sa-si urmeze destinul. Eu si mama mergeam la verisorii mei de la tara, la Branistea, sa petrecem Revelionul, iar portocalele erau pentru noi, copiii, toti copiii de acolo. Tin minte ca peste cativa ani, mama m-a anuntat ca n-o sa mai primesc niciodata cadou de Mos Gerila, pentru ca am depasit varsta. Pentru Mosul de la intreprindere, nu mai eram un copil. Insa mirosul acela de hartie impregnata cu aroma dulce a portocalelor ma va insoti toata viata, ca o frantura de amintire a copilariei pierdute.
Si, in ajunul Craciunului, plecam. De obicei, incepea sa ninga de pe la sfarsitul lui noiembrie, asa ca decembrie era o feerie. In drum spre gara, treceam prin Oraselul copiilor, unde erau instalate magazinase de tot felul, modelate in forme si dimensiuni diferite: ciupercute unde se vindeau dulciuri, iepurasi uriasi de tabla de unde se putea cumpara vin fiert, vulpite in burta carora zaceau maldare de jucarii. Eu alergam innebunita de la toneta la toneta, neputandu-ma decide ce sa le cumparam copiilor. Mi-aduc aminte ca, intr-un an, am ales pentru doi dintre ei niste gentute de gradinita, in fapt niste cilindri de tabla, pe care erau desenate scene din povesti. Nu stiu daca ei au avut vreo bucurie, dar eu am fost tare mandra de alegerea facuta.
Mai apoi luam personalul, mai aglomerat decat de obicei, si, pret de o ora si ceva, ne amestecam si ne confundam cu multimea din jur. Era cald si bine si era linistitor sa auzi lumea povestind si vorbind in jurul tau. Cu fiecare statie, trenul devenea mai gol, linistea- mai adanca. Urmaream oamenii pe geamul vagonului si-i vedeam disparand in intuneric, printre nametii de zapada, fiecare carandu-si desagile cu bunatati. Asa le vedeam eu, pline de bunatati, pentru ca de fiecare data cineva scotea un mar, o bomboana ori, si mai grozav, o portocala cu care ma omenea.
La Branistea, statia de destinatie a vacantelor mele de scolorita, coboram si luam drumul stiut. Nu stiu de ce, de fiecare data ma intrebam daca n-am uitat ceva in tren. Porneam si noi prin nametii nostri, si parca nu se mai sfarsea. Ma opream din cand in cand, sa-mi suflu in palmele facute ghioc, timp in care mama se intorcea si ma intreba, zambind: ”Mai poti?”
Cand, din ulita principala, faceam coltul la dreapta, stiam ca intalnirea e o chestiune de secunde. Harmalaia copiilor se auzea de la poarta, si eu incercam sa-mi imaginez cum o sa fie dupa ce le dam cadourile. Adormeam cu totii tarziu, obositi de la frig, de la bataia cu bulgari si de la fericirea venirii lui Mos Gerila. Peste ani, frantura aceea de liniste casnica s-a sfaramat in bucati: matusa a divortat, copiii ei sunt care incotro, noi, verisorii- nu ne-am vazut cu anii, iar unchiul, nea Gheorghe, a murit.
Nu stiu cum se face, dar trenul copilariei mele, care m-a dus de atatea ori la destinatia de vis, n-a intarziat niciodata!