Blogu' lu' Cimpoca

Saptamana trecuta, fabrica la care lucrez  si-a incheiat socotelile de Craciun cu proprii angajati. Ca in fiecare an, cu o saptamana inainte de vacanta de iarna, fiecare dintre salariati a primit, dupa cum urmeaza: vaucere (ma rog, cupoane cadou, nu stiu cum sa le spun) in valoare de 150 de euro,  cosul de Craciun (plin cu dulciuri de tot felul, cutii de bere si sticle de vin) si o invitatie la masa festiva organizata in cantina, la care, obligatoriu, se serveste curcan. Plus desertul si o bautura non-alcoolica.  De fapt, primim acelasi lucru an de an, incat a devenit aproape plictisitor. Pe de alta parte, vazand ce e in jur, realizezi ca e mai bine sa primesti lucruri previzibile, decat sa-ti aduci aminte cum era pe vremea cand le primeai Am primit, pana acum, vreo 10 felicitari tematice (stiti, din alea cu Mosul carand sacul in spate, cu drumuri troienite sau cu casute de pe streasina carora atarna tzurtzuri) de la prieteni irlandezi. Le tot primim, de vreo patru ani incoace, si le expunem  si noi pe semineu, asa cum am vazut ca fac ei.

Semineul nostru, cel de toate iernile

Ma minunez insa de fiecare data de frumosul lor obicei de a pastra, cumva, traditia. Adica, mie personal mi se pare desuet sa cumperi felicitari, sa le scrii, sa le pui la posta… cand rezolvi totul mult mai simplu, cu un mesaj. In casa noastra, fiul meu, Razvan, e singurul care le trimite bunicilor si prietenilor lui  din Romania cate o felicitare de Craciun, in bunul obicei pe care-l aveam si eu, acum vreo 30 de ani. Aseara, mama tocmai mi-a spus ca a plans cand a primit, acum vreo doua zile, felicitarea de la ”noi”. Si m-am simtit atat de vinovata…   Copiii nostri (trei la numar) ne-au anuntat, cu vreo cateva saptamani inainte, ca vor fi plecati, de sarbatori, care incotro. Pe vremuri,  obisnuiam sa gatim ca nebunii, oale de mancare si feluri de mancare, ca sa-i stim multumiti pe toti. Dupa atata timp, asta ar fi cam primul Craciun pe care-l petrecem doar noi doi, singuri acasa. Candva, cand baietii erau mici, chiar ma intrebam cum o sa fie momentul in care, la un moment dat, imi vor da si vestea asta. Acum am aflat, si e trist. Asta-i viata, orice pui zboara din cuib cand prinde aripi Poate si din cauza asta, nu ne-am mai ingramadit sa ornam casa asa cum o faceam inainte. Fatada nu mai straluceste, ca in alti ani,  ornamentele si luminile sunt pe undeva prin pod. Dan nu s-a mai repezit sa le caute, iar eu nu i-am mai sugerat sa o faca Nu am putut renunta, totusi, la brad. Ca si anul trecut, am cumparat unul viu, adica in ghiveci. E mai maruntel, dar asezat pe o masuta, pare cumva un brad frumos. A costat mai mult decat  un brad traditional, dar ne consolam cu gandul ca il vom planta in gradina. Cel de anul trecut n-a rezistat, a murit dupa cateva luni. Sper ca cel de anul asta va fi mai norocos De o saptamana, e un frig pe-aici de ingheata si pietrele. Minus 5 grade, azi noapte. Ocazie pentru irlandezi sa descopere ca pe lumea asta se fabrica fulare, fesuri si manusi. Sunt amuzanti cand ii vezi zgribuliti si dardaind de mama focului, avand un singur subiect favorit de conversatie: big freeze. Drept urmare, mirosul de carbuni care plutea oricum peste oras s-a accentuat, cred ca iese fum pe fiecare horn. Avem o iarna, asta-i important!