Blogu' lu' Cimpoca

Iaca, se împlinesc 16 ani rotunzi de când am pus prima oară piciorul în Irlanda. Cu viza în pașaport (obținută de la Consulatul Irlandei din București, unde lucrau și câteva angajate românce care se purtau odios cu publicul și erau incredibil de arogante, dar asta-i altă poveste), cu inima cât un purice și cu o valijoară după mine, am plecat să-mi vizitez bărbatul, pe care nu-l mai văzusem de doi ani. Era primul meu zbor cu avionul și l-am făcut din două bucăți, schimbând la Amsterdam, unde, pentru că între cele două avioane era doar o oră, am alergat între o poartă și alta ca nebuna, sufocată de teama de a nu pierde legătura. De zborul în sine nu mi-a fost frică, mai frică mi-a fost să-mi cumpăr de mâncare sau o cafea ceva. De fapt, rușine mi-a fost mai mult, nu cumva să mă fac de râs și să nu știu să cer apă sau să stâlcesc cuvintele în engleza mea de-atunci, aproape inexistentă. Așa că n-am băut și n-am mâncat nimic, dar, sincer, nici nu prea mi-a trebuit. Mă muncea teama de ceea ce urma după coborârea din avion. De unde îmi iau bagajul, cum am să mă descurc la controlul pașaportului, cum am să găsesc ieșirea? De parcă eram o țățucă de la țară, venită prima oară la oraș, îngrozită că trebuie să urce cu scara rulantă la etajul unu al magazinului universal. Dan și toate cunoștințele care mai zburaseră cu avionul înaintea mea mă instruiseră despre ce și cum urma să fac odată ajunsă la ghișeul de control al pașapoartelor. M-am uitat cu jind și ciudă la culoarele pe care scria E.U. și m-am așezat, alături de alții ca mine, în fața ghișeelor pentru cetățenii NON-E.U. Nu am să pricep niciodată cum am fost în stare să înțeleg ce-mi spunea tipul de la ghișeu. I-am arătat toate documentele pe care mi le cerea și i-am răspuns, cumva, la toate întrebările pe care mi le-a pus. În fapt, un interogatoriu în toată regula, care a ținut vreo 10 minute. I-a atras atenția inclusiv faptul că aveam un pașaport nou-nouț, eliberat de vreo lună. Nu reușeam să-mi dau seama dacă este mulțumit de răspunsurile mele și de teancul de hârtii pe care i-l dădusem, și, oarecum, îmi pierdusem speranța că am să mai intru vreodată în Irlanda. Ei bine, taman atunci a deschis pașaportul și a pus o ștampilă ovală pe una dintre pagini. Mi-a urat ,,Bine ai venit în Irlanda’’ și mi-a zâmbit larg. Mă trecuseră toate apele, mi-a fost frică și mi s-a părut veșnicie, dar zâmbetului omului ăluia m-a vindecat, subit, de toate.
Obișnuiesc să spun că mi-a plăcut Irlanda de la primul pas pe care l-am făcut pe pământ irlandez și că, deși încă nu văzusem nimic din ceea ce era și însemna țara asta, m-am îndrăgostit de ea la prima vedere. Inexplicabil, poate, dar chiar așa este! Când am ajuns la capătul drumului care ducea la ieșire, știam deja ce vreau, ce am de făcut și în capul meu exista un plan despre viitor. Am stat atunci două luni în vizită, dar aveam să mă reîntorc, definitiv, în august. Restul… chiar că e istorie! ?