Nu cred să fi avut mai mult de cinci ani, când, într-o noapte, m-am trezit speriată și am început s-o strig pe mama. În casă, întuneric beznă. În ciuda plânsetului meu și a strigătelor disperate, mama n-a răspuns, n-a apărut. Și-atunci, un gând nebunesc mi-a trecut prin minte. Să plec la mătușă-mea Aurica, cealaltă ”mamă” a mea. Sora mamei, care mă iubea așa cum, probabil, și-ar fi iubit propriii copii, dacă i-ar fi avut. Locuia undeva departe de noi, mai întâi trebuia să ajungi în capătul străzii Mari și de-acolo, după ce făceai la dreapta și-apoi la stânga și treceai printr-un gang lung și îngust, mărginind niște grădini, ajungeai în sfârșit la destinație, pe strada Focșa. Nu știu cum am reușit să deschid ușa, mama o încuiase pe dinafară când a plecat la serviciu, în schimbul de noapte, dar țin minte că m-am încălțat cu pantofii și, așa, îmbrăcată în pijamale cum eram, am luat-o la picior. Pe la jumătatea drumului, m-am întâlnit cu un milițian care, uimit de o așa apariție, m-a chestionat rapid, ca la secție. Câți ani am, unde merg, de ce. I-am explicat că mama nu era acasă, era la serviciu, că eu m-am trezit, m-am speriat că sunt singură în casă și că sunt în drum spre tanti Aurica, că vreau să dorm la ea. Un pic mai lămurit acum, că aflase motivul pentru care o fetiță de cinci ani umbla singură pe stradă, noaptea la… la cât o fi fost ora, m-a luat de mână și a mers cu mine până la primul colț. M-a întrebat dacă mă descurc…. și dus a fost, în treaba lui. Ufff, m-a lăsat exact în locul de care mie îmi era cel mai frică, la capătul gangului îngust, plin de mistere și de umbre mișcătoare. Am privit spre coridorul întunecos, încercând să deslușesc vreo mișcare, mi-am ținut respirația și am luat-o la fugă. Sunt sigură că-mi scăpărau călcâiele, am evitat să mă uit în stânga și în dreapta și am continuat să fug, până când am zărit lumina becului de pe stâlpul din celălalt capăt al ulicioarei. Abia atunci am început să respir, ușurată de povara alergăturii prin iad. Imediat după colț, la a două casă, locuia tanti. Am început să strig disperată la poartă până când, un pic derutată, mătușă-mea a ieșit să vadă unde arde. A rămas împietrită găsindu-mă acolo, o fetiță de cinci ani, în pijamale, cu părul vâlvoi, strigând după ajutor cu voce subțirică. Nu cred că a înțeles ceva din explicațiile mele, dar știu că m-a strâns tare în brațe și m-a dus în patul cald. Și-abia acolo bătăile haotice ale inimii mele s-au potolit și coșul pieptului a început să se miște sacadat, a pace. Și a confort și a siguranță.
A doua zi, ne-am pornit la drum dis- de- dimineață, mama trebuia să mă găsească acasă, altfel s-ar fi speriat groaznic. Pe strada Mare, vânzătoarele măturau în fața magazinelor și stropeau trotuarul cu apă. Era o dimineață limpede de vară, de undeva mirosea a parfum, era soare și începuse să se încălzească deja, a fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea, pe care n-am s-o uit niciodată.
X X X
De la o vreme, de câte ori ajung la Tecuci, încerc să întâlnesc oameni, să refac trasee și să vizitez locuri care au aparținut copilăriei mele. Așa și-acum, am vrut să merg pe strada Focșa, unde, ani de zile, a locuit tanti Aurica, Dumnezeu s-o odihnească în pace. S-a dovedit că unele amintiri s-au estompat, uitasem cum se ajunge acolo și am bâjbâit zeci de minute în căutarea străzii. Cu ajutor de la trecători, am găsit-o, taman când mă hotărâsem să renunț. Deși modernizată acum, casa arată cumva exact ca pe vremuri, și vederea odăilor de la stradă mi-a redeșteptat amintiri prețioase. Serile în care mătușa îmi făcea câte un ceai cald, pe care-l beam din căni de pe care îmi zâmbeau personaje din povești (și acum, pe unde merg, caut căni ca alea și știu că, într-o zi, am să găsesc ceva asemănător). Noaptea în care, sugrumată de frică, am ajuns la poartă, strigând, disperată, numele mătușii. Zilele vacanțelor de vară în care o vizitam pe fugă, după care plecam aiurea, în căutarea viselor mele.
Gangul există și el, deși pare neumblat. Lung, îngust și mizerabil. Mi-a creat aceeași senzație de frică, deși eram ziua în amiaza mare și așa am realizat ce copil curajos am fost când, cu vreo 50 de ani în urmă, într-o noapte de pomină, l-am străbătut pe tot.
X X X
Am fost copilul unei mame singure, cum se spune acum. De-a lungul copilăriei mele, n-am simțit o clipă că sunt un copil diferit de alții. Nu mi-a lipsit nimic din ceea ce aveau și ceilalți, ba, dimpotrivă, cred că, în anumite situații, am avut mai mult decât copiii cu mamă și tată. Sunt unul dintre copiii generației cu cheia de gât. Mama a muncit din greu ca să mă crească, la muncă era și atunci când eu am zbughit-o, în plină noapte, de-acasă. Nu era prima oară când mă închidea în casă, lucra în schimburi și probabil că nu avea altă soluție. Dacă ar fi avut, sunt sigură că ar fi profitat de ea. Doar că, în noaptea aceea, ceva s-a întâmplat. Am avut noroc, totul s-a terminat cu bine și pentru mine, și pentru mama. Probabil că, în zilele noastre, după o asemenea pățanie, ar fi fost decăzută din drepturile părintești. Iar polițistul (milițianul) ar fi fost sancționat drastic pentru că a lăsat un copil de cinci ani să umble singur pe străzi, noaptea. Dar… așa era atunci!