Blogu' lu' Cimpoca

Strada (Ștefan cel) Mare, numărul 267, Tecuci. Aici am locuit. Mă rog, nu în vila asta, ci în casa pe  locul căreia e  construit viloiul. Era o casă evreiască, așa cum era  majoritatea imobilelor  care aparținuseră cândva evreilor  negustori   de pe strada Mare:  în față, o cameră mare, largă,    fostă  prăvălie,   în spate-  alte două-trei camere  mai  mici, unde  se locuia.  Mama a transformat camera mare în  sufragerie-   acolo era televizorul, masa  la care îmi făceam lecțiile, locul în care mă jucam și locul în care puneam, de Crăciun, bradul.

Practic, în odaia  de la stradă îmi făceam veacul și prea puțin din ceea ce se întâmpla afară, de-a lungul zilei, scăpa auzului meu fin și privirii mele curioase.  Ca să nu o mai lungesc mult cu descrierea, casa arăta cam așa:

La vreo 50 de metri distanță, era bufetul unor mandatari pe care nimeni nu știa, de fapt,  cum îi cheamă, dar locului i se spunea ”La Gheorghiu”.  Local unde se chefuia de dimineață până noaptea târziu, și nu rare erau  nopțile când bețivii, cum le spunea mama,  aflați în drum spre casele lor, se opreau în fața ușii noastre, ca să stea la vorbă sau să cânte, înfocați,   tot felul de cântece de petrecere.

Era o iarnă geroasă rău, eu- să fi avut vreo 10 anișori, ceea ce ar însemna că era anul de grație 1972. Undeva pe la amiază, după 12, dar înainte de ora patru, când venea mama de la serviciu.   Cred că îmi făceam lecțiile, când, un zgomot puternic m-a făcut să înlemnesc. Eram sigură  că a explodat  butelia.  După un minut, mi-am dat seama că cineva spărsese geamul de la stradă.  Am deschis ușa, cu precauție, și m-am lămurit rapid că e un ”bețiv”, se clătina ușor și vorbea singur,  în timp ce se îndepărta.   Se vedea clar că e de la țară,  avea un  cojoc de oaie pe el, pe cap  o  căciulă  neagră din blăniță de miel   și  în picioare, niște cizme înalte până la genunchi.   Omul încerca să spele putina!  Nu știu ce-a fost în capul meu, dar, într-o fracțiune de secundă,  țuști- am sărit de pe pragul ușii direct  în spatele lui, i-am înșfăcat astrahanul de pe cap și, înainte de a se dezmetici, îi strigam deja din casă că,  dacă vrea căciula înapoi, trebuie să plătească întâi geamul spart. Șiiiii  cât   face?, m-a întrebat el, iar eu i-am răspuns, fără să stau pe gânduri: 150 de lei. Aveam 10 ani, habar n-aveam  cât ar putea însemna 150 de lei, dar atât m-am gândit eu că ar face deranjul. Nici vorbă, mi-a zis împricinatul, întorcându-mi spatele.   Am rămas trăznită, în timp ce strîngeam între degete căciula aia neagră, puțind a oaie!

În fine, a venit mama de la serviciu, a aflat despre tărășenie, a dat fuga la geamgiu și uite așa, la vreo câteva  ore de la incident,  un geam nou era montat. Căciula a rămas atârnând în cuierul- pom de  lângă ușă…

Cred că a trecut mai mult de-o săptămână când, tot așa, pe la ora prânzului, a bătut  cineva în geamul de la stradă. Am deschis și am văzut  o tanti trupeșă, care, fără multă vorbărie, mi-a  spus  scurt că a venit să ia  căciula lui bărbată-su. I-am cerut 150 de lei,  că doar omul ne-a făcut pagubă serioasă, ea- că n-are și n-are,  că, dacă-i pe-așa,  cheamă miliția, eu că nu i-o dau și nu i-o dau, drept pentru care,  demonstrativ,  a plecat  până la colțul străzii, unde o aștepta nimeni  altul,  decât soțul. După un timp,  femeia  a bătut  din nou la ușă, mi-a dat  banii- cei 150 de lei pe  care  i-am numărat până la ultimul,   eu  i-am dat  căciula și, în timp ce-o îndesa într-o geantă,   mi-a spus, cu năduf:  a dracu’ chielia pi tini di copchil  afurisît!  După care, dusă a fost!

Ce nu știa ea este că, dacă ar fi fost acasă,  mama  i-ar fi cerut, în schimbul căciulii, exact  banii pe care i-a cheltuit să schimbe geamul.  Așa, trupeșa a încercat o șmecherie, a venit când știa că nu pot fi decât eu acasă,  cu gândul că mă va păcăli și că va recupera  căciula bouleanului, fără să plătească un șfanț pentru pagubă.  Dar nu  i-a mers, cu mine! 🙂  N-am idee dacă omul a mai călcat vreodată în bufet  la Gheorghiu, dar sunt sigură că un chef  așa extravagant  ca în ziua aia, sigur n-a mai făcut!