Blogu' lu' Cimpoca

Sambata seara am fost la petrecerea de Craciun, cu cativa dintre colegii mei de serviciu. Cea care s-a ocupat de organizare, Helen, ne-a pus in mana pliantele cu oferte inca de acum vreo 3 luni  si ne-a ”somat” sa decidem cam intr-o saptamana unde vrem sa petrecem. Pentru ca probabil multi dintre ei stiau despre ce-i vorba, majoritatea a ales   Tower  hotel din Waterford, un oras situat la 20 minute de locul in care locuim.

Irlandezii obisnuiesc sa bea (destul de) mult, asa ca a trebuit sa ne intalnim cu vreo ora inainte in barul hotelului, unde s-a facut ”incalzirea”.  Nu prea mi-a placut, pentru ca era o aglomeratie de nedescris, trebuia  sa racnesti ca sa te faci auzit,  lumea se calca in picioare si trebuia sa pandesti momentul in care  se elibera vreun scaun, ca sa pui mana pe el. In fine,  cu jumatate  de ora intarziere fata de ora anuntata, ne-am indreptat spre sala unde avea loc petrecerea. Am fost intampinati cu cate un pahar de mulled wine (vin fiert) si dirijati spre masa noastra.

''Emblema'' noastra

 Sala uriasa s-a umplut ochi in cateva minute, vreo 300 de oameni, dupa aproximarile noastre, veniti de prin tot ”judetul”. O gasca de vreo 30 de fete s-a facut remarcata  inca de la inceput,  tipand, cantand si explodand in ras la intervale regulate. Participau la o petrecere a ”burlacelor” si mai tarziu aveam s-o vad pe viitoarea mireasa, care purta peste rochie o funda uriasa,  pe care scria ”Bride to be”, cum se balanganea pe hol, in cautarea a ceva. Era ametita bine, dar inca mai zambea la toata lumea… De altfel, prima femeie beata am vazut-o la 10 minute dupa ce am intrat in sala, iar pe cea de-a doua- in urmatoarele 5 minute. De, femeile cedeaza mai usor!

Lume, lume

Mancarea a fost excelenta, curcanul fiind piesa de rezistenta a meniului. De alfel, la irlandezi, masa de Craciun fara curcan este ca nunta fara lautari la noi. Oricum, mie mi-au trebuit vreo 3 ani sa  inteleg modul in care se imbina aromele in gravy, sosul special care insoteste friptura de curcan, dar in sfarsit am inteles, iar acum il ador. Bautura n-a fost inclusa in meniu, asa ca lumea a dat navala spre bar. Evident, nici cei de la masa noastra n-au facut exceptie. Daca iesi cu un irlandez la baut, obiceiul este ca acesta sa te intrebe ce bei, se duce la bar, cumpara si pentru tine, apoi este randul tau sa-l intrebi pe el ce bea, cumperi si pentru el, si tot asa. Adica, de regula, un rand il dai tu, un rand il da el si tot asa… Evident, noaptea de sambata n-a facut exceptie, si a trebuit, la un moment dat, sa tip in gura mare ca nu mai beau, pentru ca pur si simplu nu mai faceam fata.

Eiiii, si am tot tinut-o noi asa, pana cand…. a aparut formatia muzicala. Imbracati in camasi rosii, cu caciulite de Mos Craciun pe cap, cei 10 (da, erau 10) au adus lumea pe ringul de dans cam la jumatate de minut  dupa ce au inceput sa cante. Pe ring- aceeasi aglomeratie, de data asta mai de impact, dat fiind ca acum  lumea dadea din maini si din picioare, fiecare traind momentul in felul lui. In Irlanda, trupele muzicale au mare trecere, le intalnesti peste tot, in pub-uri, restaurante, canta la nunti si la petreceri de tot felul, inca avand mai mult succes decat muzicienii ”trasi”  pe CD. Cunosc un tip care, in timpul saptamanii, lucreaza ca zidar pe santier, dar care, in week-end-uri,  canta intr-o trupa de asta.

Muzicantii din Waterford

Pe la 12 noaptea, am plecat, lasandu-i pe ai mei dezlantuiti pe ringul de dans. Din cauza bauturii, devenisera foarte afectuosi si mi-au trebuit minute bune sa scap din imbratisarile lor. Cred ca au petrecut zdravan pana un zori, mai ales ca-si rezervasera camere in hotel, inclusiv cei care locuiau in Waterford.

La plecare, am vazut-o din nou pe ”bride to be” afara, la fumat, vorbind cu niste tinere. Din funda imensa ii mai ramasese doar o bucata pe care puteai citi ”to be” (nu stiu ce se intamplase cu restul), parul scapase din cocul elegant pe care-l avea in urma cu vreo cateva ore si tocmai raspundea impleticit unei intrebari. Dar radea fericita si parea ca toata lumea e a ei.