Blogu' lu' Cimpoca

Nu mai tin minte ce faceam acum 21 de ani, pe vremea asta. Probabil ca imi faceam planuri cum sa dau marea lovitura, cumpararea a 2-3 kile de portocale, eventual si banane, pentru copiii mei. Facusem, sunt convinsa, si o rezerva de carne, procurata de pe ici-colo, in contrapartida cu un calup de margarina, si ala primit de la cineva care cunostea pe cineva care lucra la fabrica de lapte din oras. Probabil cumparasem deja alimentele care ni se cuveneau la ratie, pentru ca, daca mergeai in ultima clipa, riscai sa ”apuci” doar rebuturi  alimentare, pe care nu le mai suportam.

Nu mai tin minte ce faceam acum 21 de ani pe vremea asta, dar sigur eram satula de naveta pe ruta Galati- Tudor Vladimirescu, unde eram profesor la o scoala ajutatoare. Elevii mei, copii abandonati  din tot judetul, unul mai amarat ca altul, crescuti in frig si in lipsuri, purtand, cei mai multi dintre ei, povara unui handicap, se pregateau de vacanta la ”centru”, care le dadea prilejul sa stea in Galati pentru 2-3 saptamani.  Noi, navetistii, eram la fel infrigurati ca si ei, dupa statul in drum, la sosea, la ”ia-ma nene”, singura modalitatea de a ajunge pe la casele noastre, la copiii nostri, care nici ei nu erau, cumva, mai fericiti. Nu pot uita anii de naveta, iernile de naveta pe care le-am facut, umar la umar, cu una dintre colegele mele, Ioana Petcu. Eu si ea, ea si cu mine. Zile la rand, eram singurele din scoala care se incumetau sa plece acasa, la Galati, mergand pe jos vreo 7 kilometri  prin nametii cat casa, spre sosea, unde stateam ore intregi la  ”ocazie”, pana cand cineva se indura sa ne ia si pe noi.  Nu ne puteam permite sa ramanem in scoala peste noapte, aveam copii acasa si treaba de facut.

Nu stiu ce faceam acum 21 de ani pe vremea asta, dar sigur nu ma uitam la televizor. Eram scarbita de cele doua ore amarate de program, in timpul caruia vedeam doar doua chipuri, al lui si al ei, si auzeam cantece patriotice care ma faceau sa vomit. De aia hotarasem sa intorc televizorul cu fata la perete si sa-mi conserv energia pe care as fi consumat-o cu privitul, pentru cauze mai nobile: un stat la rand pentru orice, mers la cineva ca sa mai aranjez un ”troc” ori pur si simplu pentru o   vizita la soacra-mea, care mai statea cu copiii, cand efectiv nu mai gaseam solutii.

Nu stiu ce faceam acum 21 de ani pe vremea asta, dar sigur eram implicata in lupta pentru supravietuire. Intr-o cusca in care traiam ca sobolanii, cu singurul drept de a ne infrupta din ratiile alea nenorocite: ratia la lapte, la mancare, la paine, la carti, la televizor, la energie electrica. Nu pot uita cum, studenta fiind, locuiam la camin, la ”familisti”, unde, seara de seara, in plina iarna, se lua curentul. Abia il nascusem pe Andrei, baiatul cel mare. Atat de bezna era in jurul meu, incat noaptea, cand trebuia sa-l alaptez, ii cautam gurita cu mana, folosindu-ma de simtul pipaitului nu pentru ca eram oarba, ci pentru ca mi se interzisese un drept. Si nu gresisem cu nimic, nu ma facusem vinovata de nimic, atata doar, ma nascusem intr-o tara care  nu ma voia, dar se folosea de mine.

Nu stiu ce faceam acum 21 de ani pe vremea asta, dar stiu ce fac acum. Nu sunt unul dintre cei 83 la suta dintre romanii care cred ca era mai bine pe vremea comunismului, pentru ca n-a fost asa. Pentru mine, cel putin. Mai umilita, hartuita si golita de sens ca in acea perioada n-am fost niciodata in viata mea. Au fost prea putini cei care, vizavi de mine, au dat dovada de omenie, intr-o societate in care pana si cei mai rai dintre rai aveau, pana la urma, o scuza: incercau si ei sa supravietuiasca. Nu am alti eroi, alte modele, in afara acelor catorva oameni care, atunci cand puteau sa-mi faca rau, au ales sa-mi faca bine.

Nu stiu ce faceam acum 21 de ani pe vremea asta,  dar stiu ca habar n-aveam ca se poate trai si altfel. Ma chinuiam sa-mi cresc copiii si credeam ca  luxul cel mai mare e sa prinzi pate si parizer la ratie. Sa stai la un rand dezordonat si agitat, ca sa cumperi  un deodorant. Sa treci, rabdatoare, prin fata pe la Romarta, o data la cateva luni, poate-poate nimeresti ziua cand s-au adus pantofi cu toc. Sa intri intr-o librarie si sa cumperi o carte buna, la pachet cu una de propaganda politica.  Sa te trezesti dimineata cu noaptea-n cap si sa te duci sa iei, pe cartela, cota de lapte pentru copii. Si acum mai am cartela aceea, undeva printr-o cutie. E semnul ca, odata si odata, va trebui sa ma impac cu  toate relele care mi s-au intamplat… dar nu sa le uit!

Chiar, oare ce faceam acum 21 de ani, pe vremea asta?