Blogu' lu' Cimpoca

Bonjour, lume! Comment ca va? Sau, ma rog,  cam asa ceva.  Ideea este, oameni buni, ca am ajuns si la Paris. Eram   cam redundanta la gandul unei vizite in capitala Frantei,   pentru ca, in primul rand, toata lumea merge la Paris, si eu nu vreau sa fiu ca toata lumea, si,  in al doilea rand,  pentru ca o  cunoasteam prea bine din postarile de pe Facebook, ale amicilor mei.  Ca, nu-i asa?,  cine n-a ajuns la Paris si nu s-a pozat cu Turnul Eiffel in fundal, sau cu el in palma, ori dandu-i un bobarnac exact in varful acela ascutit al lui?

Cu exceptia  hotelului in care ne-am cazat,   in care toate erau mici-mici, de la lift, in care incapeau maximum  doua persoane, doar fata in fata  sau una in spatele celeilalte, pana la camera in care am stat,  totul in Paris este imens. Larg. Deschis. Luminat. Colorat. Scump.   Am avut un itinerar facut de-acasa, si de care  am tinut cu dintii, ca sa fim cat mai organizati. Ce vacanta mai e aia, daca te trezesti cand vrei tu, mergi gura casca prin oras   si te crezi spontan,  luand decizii neinspirate, de moment? 🙂

Am   mancat frantuzeste si am baut frantuzeste.  Gatlejul meu n-a vazut  atata vin in viata lui, cat am baut in Franta!  Dincolo de furculision si fripturision,  am inteles ca nu mi-a ramas  nimic in cap   de la lectiile de franceza  din scoala generala. Nu stiu cum se face ca meniurile din restaurantele in care am intrat, pe-acolo pe unde ne-au purtat pasii sau TVG-ul, pentru cine stie, erau scrise,  de multe ori, exclusiv  in franceza.  Vrand-nevrand, ne-am asumat riscurile  si am comandat mancaruri cu denumiri pompoase si amuzante pentru noi, precum Os a moelle– 3 ciolane  de vita, lungi de  30-40 cm fiecare, taiate  in doua, pe lungime,  bagate la cuptor, pana cand maduva se rumeneste, sau  sofisticatul Magret de canard– piept de rata, dupa care, personal, nu ma dau in vant. Ba,  eram gata gata sa comandam melci (cahhh) iar sotul n-a ratat o portie de  (english, please!),  ”head and tongue of veal”, in fapt niste grasime de pe gatul  vitelului, gatita, atentie, dum-ne-ze-ieste!  Tot printr-o binecuvantata intamplare, eu am comandat supa de castane,  adica Soupe aux Chataignes  (daca nu ma insel), o bunatate, nu alta! Cat despre Foie gras, pate  de gasca/rata,  am mancat in fiecare zi cate o portie, bonus la masa de pranz!

Am ales sa mergem, intr-una din zile, la Reims, cunoscut mai ales pentru superba lui catedrala,  in care erau incoronati regii Frantei.  Am calatorit cu TGV-ul, un tren de mare viteza. Pe anumite portiuni, trenul a circulat si cu 319 km la ora, prilej pentru turisti din tari precum Romania, Brazilia  sau Bulgaria, sa pozeze cu entuziasm ecranul televizorului pe care era afisata viteza! 🙂  Exact cu un an in urma,   calatoream,  intre Tecuci si Bucuresti, iar trenul rapid in care ma aflam a strabatut distanta de 250 de km  in cinci  ore.   In total, pe  ruta Iasi-Bucuresti, trenul  strabate  cei 500 de km in  9 (noua)  ore!

In ultima zi a sederii noastre la Paris,  intr-o sambata, am ajuns din nou in preajma turnului Eiffel. As vrea sa-mi explice  cineva  de ce erau zeci, daca nu sute de romani,  pe-acolo. Stateau, grupuri-grupuri,   pe bancile de pe malurile Senei. Majoritatea-  imbracati in trening (ei) sau in blugi stramti, cu chilotii  si spinarea la vedere  (ele). Cei mai multi  mancau seminte si beau bere la cutie. Cat ne-am invartit pe-acolo, am auzit  rostite de  sute de ori, in dulcea limba  romaneasca,    vorbe  precum    m@$e si p%£a, injuraturi diverse si  tot felul de povesti interesante, despre gabori, malai, controale si retineri.   Am vazut politisti legitimandu-i pe-ai nostri, la foc automat, si supraveghind constant,  grupurile galagioase si heterogene de romanasi. Nu vreau sa fac nici o legatura, dar prin difuzoarele trenurilor si metroului   parizian,  calatorii sunt atentionati sa se fereasca de hotii de buzunare. Cool,  desi  ma aflam pe  malul Senei, m-am simtit ca acasa!

Culmea, ultima imagine pe care o am despre Paris are legatura tot cu un roman. Eram in trenul care ne ducea spre aeroport si l-am remarcat urcand dintr-o statie oarecare. Cu parul valvoi,  nespalat, cu sandale in picioare, desi afara era frig deja, si carand un carucior pe care se aflau, stiva, niste saci  si o geanta diplomat, model ’70.  Ne-a  tot fixat cu privirea… Urma sa coboare si, in  timp ce trenul se pregatea de oprire, omul s-a intors spre noi si ne-a spus: ”Va doresc drum bun si sanatate. Nu va suparati pe mine ca am indraznit!”.  Jumatate dintre calatorii din vagon s-au intors spre noi, curiosi sa vada cu cine vorbeste  omul. I-am facut cu mana si-mi pare si acum rau ca nu am mai avut timp sa-i zambesc.