10 ani, azi, de cand am plecat definitiv din Romania. Emigrare tipica- eu si o geanta mare mare, in care nu stiam ce sa mai pun, nu ma puteam decide care lucru e mai important decat celalalt. Plecam la pleseneala, nu vorbeam limba si nu stiam sa fac nimic. Facusem, cu o prietena de-a mea, cam 10 ore de pregatire la engleza, cu vreo doua saptamani inainte de plecare, dar de frica si de emotie, nu am fost in stare sa asimilez nimic. Conjugarile verbelor to be si to have, chiar si cele la prezent simplu, imi intrau pe o ureche si-mi ieseau pe alta! M-am resemnat, ma incurajam singura, spunandu-mi ca acolo, conversatiile cu oamenii ma vor ajuta sa invat limba cat ai zice peste. M-am inselat amarnic, vreo patru luni nu am vorbit cu nimeni. De plictiseala, am inceput sa invat pentru examenul de permis auto. Intr-o parte aveam cartea de legislatie rutiera si in cealalta- dictionarul. Am ”luat” sala cu punctaj maxim. Rezultatul iti este comunicat imediat dupa ce termini testul, dar, va spun sincer, eu nu am inteles atunci ce mi-a spus nenea acela. Mi-a dat o hartie si abia afara, dupa ce am citit de doua ori, am realizat ca facusem un test perfect, de 40 de puncte!
Nu te uita inapoi, ca sa nu-ti para rau!, m-a sfatuit mama, in drum spre Bucuresti. Am facut cum mi-a spus, a fost un sfat foarte inspirat, nu as fi suportat sa le vad fetele triste si nici nu as fi vrut sa fiu vazuta, la randu-mi, cu lacrimile innodandu-se in barba. Lasam in urma trei copii si pe mama. Nu plecasem inca si-mi era deja dor de ei. Aveam inima franta. Si pot sa spun ca inima mea nu e nici astazi intreaga, lipsesc niste bucati care s-au pierdut pe undeva, atunci, in ziua aceea! Mama, ce sa faca, a acceptat, intr-un final, alegerea mea, dar nu s-a obisnuit niciodata, deplin, cu gandul ca acasa al ei nu va mai coincide niciodata cu acasa al meu!
Era 2004 si in Irlanda soseau, in valuri, polonezi, lituanieni, cehi si unguri, multi fugiti de-acasa doar cu banii de paine, ca sa folosesc o expresie consacrata. Iar baiatului meu celui mic, Ambasada Irlandei la Bucuresti tocmai ii refuzase viza. Muream de ciuda si injuram de fiecare data cand auzeam vorbindu-se poloneza in preajma, de parca polonezii ar fi fost de vina pentru disperarea mea. In trei ani, a aplicat pentru viza de cinci ori. De fiecare data, raspunsul a fost: nu! Ultima oara, in 2006, a fost sponsorizat de un milionar (in euro, ca sa nu existe nici un dubiu) galatean, care il trimitea la o scoala de limba engleza in Dublin. In ciuda extrasului de cont depus la dosar, copilul nu a primit viza deoarece sponsorul nu avea ”suficiente fonduri”. Atunci am realizat ca, de fapt, degeaba depusesem sute de hartii, adeverinte si dovezi, nimeni nu se uita la ele. Parea ca vizele se dau dupa cu totul alte criterii, iar romanii nu se incadrau cu una, cu doua! Am asteptat cu sufletul la gura momentul 2007, chiar si in ultima parte a lui 2006 inca circulau zvonuri contradictorii despre intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, si, in ciuda tuturor tratatelor gata semnate, s-a putut intra fara viza in Irlanda abia pe 1 ianuarie 2007. Oricum, printre primii romani veniti in Irlanda ca cetateni EU, s-a numarat si unul dintre copiii mei. Mai tarziu, de-a lungul anilor, nu am vazut cu ochi buni eforturile lui Basescu privind acordarea dreptului de libera circulatie a moldovenilor in spatiul EU, tocmai pentru ca stiam ca pentru romani, proprii politicieni facusera atat de putin la vremea respectiva. Sincer, si azi ma mir ca Romania a intrat in UE si consider actul o minune in sine! Dar probabil ca astea sunt doar niste frustrari personale, nu le bagati in seama!
Spre oroarea patriotilor care vor citi aceste randuri, trebuie sa spun ca Romania nu mai este, pentru mine, o stare de emotie. Nu mai este o optiune. Fiecare om are motivele lui pentru care alege sa plece dintr-o tara sau pentru care alege sa ramana si nimeni nu trebuie judecat, indiferent de cararea pe care o apuca. . Doar ca, pentru mine, noua mea acasa este Irlanda! Si… povestea merge mai departe.
La cat mai multi ani pe taramurile irlandeze:) frumos scris…chiar mi-ai trezit amintiri despre …Viata de dinainte de 2007:)
@ Monica: Sa stii ca m-am gandit la tine! Doar am mancat aceeasi paine, si acolo, si aici! Sa dea Dumnezeu, la fel si voua!
Uf,si mie mi-ai trezit amintiri (neplacute) cu vizele astea…. cat timp pierdut,nervi,stres,etc.
Enjoy your new happy home! 🙂
@ Silving: Nu pot uita disperarea care ma cuprindea, de fiecare data cand viza le era refuzata. Pe de o parte, ajunsesem sa ii inteleg pe cei care veneau ilegal, care cum putea! Slava Domnului ca timpurile acelea au trecut. Sa ne bucuram de libertate! Te imbratisez, talentata mea! 🙂
Gabriela,oriunde iti este bine acolo inseamna ,,ACASA”.Deci,sa-ti fie bine multi ani de acum incolo in Irlanda.pupiiiici
@ Titina: Mare dreptate ai! Si este foarte important ca putem sa alegem! Pentru mine, firicelului de nisip care sunt in lumea asta, nimic nu e mai important ca libertatea de opinie si libertatea de miscare!
Patria ubi bene- fiecare ia lucrurile cum simte.
Deslușesc în vorbele tale asprimea unor încercări, dar și limpezirea în timp..
Felicitări ,cu și din tot sufletul,Gabi!
Păstrez fotografia cu fiul meu- un copil puțin mai mare, era student în primii ani, luând lumea în piept. Mă gândesc la mama ta și mă văd pe mine- durerea surdă se încolăcește undeva ,n-aș putea spune precis unde, crește,urcă, simți că te înăbuși… și trec zilele, trec anii…
La mulți ani, fată dragă!
@ Gina (nu as putea niciodata sa-ti scriu numele cu litera mica): Asa este. Cumva, si pentru mine a fost o nebunie, am facut-o la varsta de 42 de ani, lasand in urma cam tot ce aveam! Sper ca dorul s-a mai ostoit, in timp, acum orice distanta e mai scurta. Multumesc mult, Gina, te imbratisez cu tot dragul, inimoaso care esti! 🙂
10 ! 🙂
Ehei, la multi ani fericiti !
Mi-ai amintit anii aia de groaza in care fericitii care obtineau viza pentru Italia isi adunau pasapoartele de pe jos … iti trebuia o perseverenta diabolica, putin noroc si multi-multi bani!
Eii, ai reusit!
🙂
CB Corneliu: Au reusit, si cred ca nu le-a parut/ pare rau. Stiau ei ce stiau. Pe la 18 ani, as fi dat orice ca sa plec in SUA. N-a fost sa fie SUA, dar e mult mai bine asa. In concluzie, ai grija ce dorinta iti pui, ca s-ar putea sa se indeplineasca!
Felicitari pt cei 10 ani!!
Te inteleg f bine in privinta Romaniei, simt si eu acelasi lucru.
@ Anca: Si, in plus, ai luat masuri! Felicitari pentru curaj! Sa va fie bine, dragilor.
La mine 7 ani, acum in august:) iar povestea ta e intr-un fel si povestea mea. Aceleasi trairi , aceleasi emotii, aceleasi sentimente. Desi, eu mai am uneori nostalgia prietenilor (anumiti) si a vietii sociale. A fost/este greu dar a meritat/merita. Am fost niste curajoase/luptatoare, mai Gabrielo!:)
Da, si povestea merge mai departe, pt ca, noua casa este acolo unde esti.
te imbratisez!
@ Miha: Multi inainte, linistiti si buni. Sper sa gasesti, pe de-antregul, ceea ce cauti sau iti lipseste! In ceea ce-i priveste pe prieteni, sa stii ca, in cazul meu, timpul a cernut: au ramas cei buni- cativa, mai putini decat degetele de la o mana. Profitorii si-au dat arama pe fata si au luat distanta. Nu m-am opus, eu i-am facut sa se distanteze! Pup fata frumoasa.
Felicitari pentru cei 10 ani! Eu am15 ani ! Te inteleg foarte bine referitor la Romania! Nu mi-am vazut crescand copii! Am incercat sa fac tot timpul ce am crezut ca este mai bine pentru ei.Acasa, este intr-adevar acolo unde te simti bine.
@ Nelly: Ufff, viata asta… Nu cred ca putem sa le avem pe toate, fara lupta, fara renuntari, fara compromisuri. Sper ca toata inclestarea asta a meritat. Sa-ti fie bine, Nelly, acolo unde te afli, tie si celor dragi.
Draga mea, multi ani inainte cu sanatate si pace in suflet!
Acolo unde iti este inima, acolo te simti acasa! Si inima umbla mereu cu cei dragi!
O imbratisare de la mine cu tot dragul
@ Cita: Multumesc, draguta mea! Cu rabdarea, treci marea. N-am ce sa-ti spun mai mult, tu insati ai luat decizia asta, la vremea ta. Te imbratisez cu drag si dor, vorbim dupa ce ma intorc. Doamne ajuta!
Cat va inteleg…si acum cand ma uit la valiza cu care am plecat nu imi vine a crede cum au incaput lucrurile care speram eu sa-mi fie suficiente 3-4 luni.Si acum imi amintesc cum priveam valiza si ma gandeam ce greu e sa o iei de la zero, sa alegi din toate obiectele si hainele dragi ceea ce e necesar pentru supravietuire…
Si desi limba nu fusese o problema initial, la fata locului a devenit problema. Eu am privit mereu inapoi de cand am plecat. Dar nu nostalgic, ci ca atunci cand ma apuca dorul de tara (nu de familie ci de tara mea si romanii mei) sa imi amintesc de ce am plecat, cu durere in suflet ca imprejurarile m-au determinat sa o fac (eu care nu mi-am dorit niciodata sa traiesc in Franta) si de ce acum abia astept sa treaca cei doi ani pe care ii mai am pana ce voi putea fi cetatean francez.
@ Onutzza: Cand decidem sa plecam, toti stim ce, dar nu stim cum! Cateodata, diferenta intre vis si realitate este colosala. Asta-i testul de foc, tenacitatea fiecaruia si dorinta de a reusi fac diferenta! Eu imi pot imagina doar, din povestile tale si ale Adrianei, prin ce-ai trecut. Tu- ai simtit pe propria piele. Dar, ca in toate povestile cu happy end, cel care are rabdare, mananca tot si isi vede de treaba- este rasplatit, pana la urma. Iti doresc, fetita mea, sa ai parte de toate bucuriile la care ravnesti! Sa-ti ajute Dumnezeu in tot ce faci!
Bonjour Onutzza! am obtinut cetatenia franceza în 6 luni… în iunie 1981! 🙂 “o tempora, o mores!” – legile s-au schimbat mult de-atunci, mai ales dupa ce Michel Rocard(fost-PM) a afirmat ca “Franta nu-si poate asuma toata saracia si suferinta lumii…” Ca si tine, am “debarcat” la Paris-Orly cu o singura valiza pe 12/10/1980…
în ceea ce ma priveste, chiar daca ma simt românca 100%, asa cum afirm mereu daca-s întrebata, sunt onorata si recunoscatoare de-a fi cetateana franceza, caci voi fi trait aici mai multi ani decât în tara-mi natala, iar sotu’ meu si copiii nostri sunt francezi… iubesc Franta si-s de-acord cu o fraza pe care-am auzit-o acum câtiva ani:”la France… tu l’aimes ou tu la quittes!”
* * *
salutari toulousene, sanatate si curaj, pace sufleteasca, bafta si spor în tot ce-ti propui… azi si mereu! amicale gânduri, Mélanie
http://myvirtualplayground.wordpress.com/
@ Melanie (pentru Onutzza): Oana e medic, e un copil bun, sa-l pui la rana! Sper sa-si realizeze visul, munceste mult si cred ca Franta o merita!
multumesc pentru info, Gabylou… cunosc 3 medici români(o generalista si 2 specialisti) sositi în Franta în ultimii 5 ani, apreciati si respectati la justa lor valoare… deci te cred ca Oana e “un copil bun”… 🙂
very impressive and emotional, Gabylou… Happy Anniversary, Irish gal! 🙂
@”noua mea acasa este Irlanda!” – same here, baby dear! 🙂 – a mea fiind Franta, pen’ca nu-s genu’ de “patriotarda de opereta”(expresie franceza!), iar expresia latina:”patria-i acolo un’ ti-e bine…” – e de rigoare si de circumstanta…
http://myvirtualplayground.wordpress.com/2014/07/14/14-juillet-bonne-fete-france-ma-patrie/
* * *
povestea mea-i complet diferita de-a ta, plus ca am “vechime”(LOL!): (de) 34 ani în afara tarii-mi natale si n-am regretat niciodata pasu’ facut… sanatate, curaj, bucurii si satisfactii, Scorpio gal! tot înainte & friendly hugs… <3 cu pretuire si cu drag, Cappy Mel 🙂
@ Melanie: 34 de ani…. e o viata de om! Cred ca tu ai fost cu atat mai curajoasa, cu cat plecarea ta se intampla ”in vremurile de trista amintire”, ca sa folosesc o sintagma la moda. Acum, oricine vrea, pleaca. Daca nu-i convine sau nu se poate adapta, se intoarce si gata-i aventura! Or, in vremurile acelea, nu era atat de simplu. Nu cred ca luai emigrarea ca pe un moft, nu te puteai intoarce la mamica si taticul, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. 🙂 Spor la treaba, Sufletel, vorbim curand. 🙂
da, Gabylou, ai sezizat la fix si corect: am fost curajoasa si prizoniera în propria tara “securizata”…. 🙁 “o tempora, o mores!” nici eu, nici mama(RIP) n-am fost membre-pcr(pile-cunostinte-relatii!!!), asa ca te las sa-ti imaginezi “parcursu’ combatantului” pe vremea “iepocii de aur” a cizmarului scornicit si-a nemernicilor securisti care-au terorizat un popor întreg – zeci de ani… 🙁
* * *
sanatate si multumesc la fel…
Apai Gabi in strainataturi nu-i rosia ca acasa, da multe altele sunt mai usoare.
Eu merg frecvent acasa, in primii 2 ani a fost crunt in Germania, si nu pentru ca ma persecuta cineva ci ma “persecutam” singura. Mi-era dor de casa, de prieteni, de viata trecuta si aveam senzatia ca nu-mi voi gasi locul aici. Dar deodata totul a trecut. La intoarcerea din concediul de vara al celui de-al treilea an am trecut granita in Germania si deodata am asa un sentiment ca am ajuns acasa…si asa a ramas.
E bine acasa unde sunt parintii mei…dar acasa acasa acum este aici…si deocamdata nu am nici un chemare sa ma intorc. Acum poate peste 30 de ani va fi altfel…cine stie…
@ Maria: Rosiile din Germania si Irlanda sunt aduse din Spania, unde, ce coincidenta, sunt recoltate de romani! 🙂 N-or fi ele rosiile ca in Romania, unde, sa recunoastem, mare parte sunt importate din Turcia, ca cele din Romania, dar asta ma intereseaza mai putin. Vezi, lumea e mica, pana la urma!
Ma bucur ca incepi sa te vindeci de dor! Cred ca, in timp, vei fi ca noua! Iti doresc mult, mult bine, si sanatate familiei.
Gabi dragă, categoric, casa fiecăruia este acolo unde se simte bine, în siguranță, unde are prieteni pe care se poate baza, o casă, un job și o viață bună. Și unde este respectat. Am norocul să trăiesc într-un oraș civilizat, frumos, curat, să fiun înconjurată de oameni de calitate și să fac o meserie care ține de domeniul pentru care am urmat cele două facultăți. Avem norocul să lucrăm într-un domeniu valabil oriunde în lume și să avem clienți din străinătate într-o proporție covârșitoare. Dar asta nu înseamnă că, dacă fiica mea va găsi un rost mai bun pentru ea în altă parte a Europei, sau a lumii, nu mă voi bucura, ci dimpotrivă, o vom sprijini atât eu, cât și soțul meu, să-și găsescă calea spre fericirea deplină acolo unde este mai prețuită și mai fericită. Așa că, bucură-te de Irlanda, de noua ta casă, de copiii și nepoții tăi! 🙂
@ Mirela: Sa dea Dumnezeu! Nu am fost si nu sunt genul care nu se simte bine nici in Irlanda, nici in Romania, sau care traieste in Irlanda, gandindu-se permanent la Romania. Nu, mie imi place in Irlanda si gata! Asta nu inseamna ca toti suntem la fel sau simtim la fel. La urma urmei, fiecare isi traieste propria poveste!
Stiu ca ati face tot ce este posibil pentru fiica voastra, si cred ca, la cum merg lucrurile acum, este pe cai mari! Sa-i fie viata lina si viitorul limpede. Fiecare ne dorim, pentru copiii nostri, ceva mai bun. Asa sa fie! 🙂
Multi ani inainte Gabi, sa fiti fericiti si linistiti in tara adoptiva. Nu a fost o decizie usoara avand in vedere faptul ca lasai in urma copilasii si atatea altele…nu stiu cum este ca niciodata nu ne-am gandit sa plecam in alta tara decat in vacanta, noua ne-a fost bine aici, insa am tot respectul pentru cei care indraznesc sa-si cladeasca onorabil o noua viata altundeva, ma bucur ca sunteti atat de bine si sunteti impreuna si fericiti acum, o meritati!
Pe curand!
@ Mirela (Cluj Napoca): Asa este, fata mea! Din punctul meu de vedere, voi, cei care stati in Romania, sunteti la fel de bravi! Si nu glumesc. Nu stiu daca, ipotetic vorbind, nevoita sa ma intorc in Romania, as mai putea-o face! Timpul nu prea mai are rabdare cu noi, si parca nici noi nu mai avem timp! Te imbratisez cu tot dragul si multumesc de vizita! Imi place cand treci pe-aci! 🙂
Sincera sa fiu nu-mi pot inchipui cum de Romania nu mai reprezinta nimic pentru tine !
@ -X-: Si eu ma intreb, zau asa! 🙂
eh, la mine treaba a fost mult mai usoara! Nu aveam mai nimic de lasat acasa, daca e sa ma refer la copii si casa. Da – parinti. Da – prieteni. Si numai din punctul asta de vedere mai pastrez Romania ca pe o “optiune”. Optiune nu de a trai acolo, desi vorba teleormaneanului … never say never …, insa optiune de destinatie, de loc unde sa aterizeze avionul.
@ Din n motive, Romania inca reprezinta, si pentru mine, un loc unde sa aterizeze avionul! Dar spun de pe acum, fereasca Dumnezeu sa fiu nevoita sa ma intorc, definitiv, acolo. Eu va doresc viata buna, oriunde veti decide ca e locul vostru! 🙂