Blogu' lu' Cimpoca

Iadul si Raiul care esti!

S-a intamplat sa avem multa treaba la cimitirul din Tecuci  anul acesta.  Loc galagios, murdar si circulat ca un bulevard in plina zi- masinile, mai mari  sau mai mici, sunt lasate sa urce  hat,  sus, in motzul dealului, pana la cel mai indepartat mormant!  Am vazut doamne respectabile  taind buruienile de pe mormintele pe care le aveau in grija si aruncandu-le  pe mormintele vecine, precum si domni bine,  care urinau, fara nici o jena, pe cruci.  Trei zile la rand, am  adus   ghivece cu flori proaspete la  capataiul mortilor nostri, si au fost furate, de tot atatea ori.  Am sfarsit prin a agata  de cruci niste flori de plastic, cu speranta ca plasticul nu atrage pe nimeni. Am luat legatura cu  cineva din administratia cimitirului, rugandu-l  sa rescrie o cruce. Am platit inainte,  ca am vrut sa faca treaba buna.    Cand  am trecut sa verificam lucrarea, am gasit doar o placa proaspat vopsita, fara nici un inscris pe ea.   Cand l-am luat la intrebari, ”pictorul” ne-a raspuns, candid,  ca s-a  apucat sa vopseasca peste scrisul  vechi, si ulterior si-a dat seama ca a uitat sa-si noteze undeva datele necesare.  Am realizat, cu ocazia asta, ca perimetrul are oamenii lui,  cersetorii de profesie, care vin  in cimitir ca la serviciu, zi de zi, 8 ore pe zi. In ciuda generoasei  milostenii colective, cei mai multi dintre ei se bat pe pachetelele de mancare date de pomana  si perturba toate inmormantarile. Nu m-am putut reculege cu adevarat  si n-am fost lasata sa plang in liniste,  pentru ca, de obicei,  un continuu du-te- vino de tiganusi impertinenti  se crea in  primele trei secunde  de la sosirea  noastra.  Intr-un fel, m-am bucurat ca venise vremea sa plecam acasa. Faimosul, de-acum, Inter Reggio   Bucuresti-Iasi/Iasi-Bucuresti   intra iar in scena, ca sa spun asa. Gara Tecuci de-cum nu mai are nimic din farmecul Garii Tecuci de pe vremuri. E semi-darapanata, din cate am apucat sa vad, dar chiar si asa, arata mai bine decat cea dim Ramnicu-Sarat, care pare abandonata de-a binelea.  Oameni organizati, ne-am interesat la Informatii unde este plasat vagonul de  clasa I. Primul dupa locomotiva, vine raspunsul, drept pentru care ne asezam strategic  pe peronul intesat de lume.  Evident, cand trenul soseste, constatam ca vagonul cautat este in partea opusa, drept pentru care facem slalom printre oameni, si  suduim corespunzator. Eu, mai ales!  Avem vreo opt bagaje cu totul si  un batran de 78 de ani in grija, pe care il tragem dupa noi. Urcam si ne uitam, roata, dupa locuri. Ale noastre sunt-  doua,  pe o parte a vagonului, unul- pe cealalta. Aleg  sa stau eu  langa  familia cu un copil, si-i las pe barbati sa  ocupe locurile ”single”. Din nu stiu ce motiv,  cele doua locuri  asezate fata in fata sunt separate de o constructie ciudata,   fixata bine in podea, deci cu neputinta de miscat.  Asa se face ca sotul meu, un tip de 1,90 m inaltime, a  stat, timp de patru ore, asa…

… sau asa!

Sincer, nici pentru mine, drumul asta n-a fost o experienta placuta, dar macar, avand chicioare mai scurte, n-a fost un calvar atat de mare!  Luat la intrebari, controlorul de bilete a ras ca la o gluma buna, cand a fost intrebat daca el ar calatori in asemenea conditii, si ne-a spus sa scriem un imeil  sefilor sai de la Regionala. Ca el atat poate face, restul depinde de noi! A urmat o dezbatere  serioasa si aprinsa  a subiectului intre noi, calatorii,  pe tema atitudinii civice pe care ar trebui s-o adaptam vizavi de conditiile de drum oferite.  Pe urma, o doamna de la etaj- am uitat sa spun ca vagonul avea si etaj-  a coborat si ne-a somat sa cerem ”acum” inchiderea aerului conditionat, pentru ca sus e Polul Nord si ‘mneaei chiar nu mai poate indura frigul. Si uite asa, a inceput o discutie/cearta/panarama pe tema incalzirii globale din compartimentul nostru, pe care controlorul de bilete n-a dorit s-o rezolve.  Friguroasa- cu sosete flausate in picioare,   cu o esarfa la gat si cu un sacou  pe umeri (Doamne, cine se imbraca asa in luna iulie, cand afara sunt 33 de grade?) cerea in continuare ca cei de jos sa se mute sus, cei de jos  doreau sa ramana jos, doamna s-a incapatanat si a ramas si ea  jos, imboldindu-l,    cu monologul ei sacaitor,  pe calatorul care i se opusese cel mai tare: un domn plinut, aflat la stramtoare, din cauza spatiului  restrans pe care i-l oferea scaunul.  Evident, la statia terminus, toata lumea s-a repezit sa coboare,  si, in mai putin de-un minut,   compartimentul s-a golit total. Oricum, de data asta chiar i-am inteles pe bietii oameni. Depasiti de situatie, ne uitam disperati in jur, in cautarea unor carucioare cu care sa ne caram bagajele. Evident, in Gara de Nord nu exista asa ceva! Salvarea a venit nesperat, cand  am fost abordati de-un intreprinzator de-al locului. Nu ne-am tocmit, i-am fi dat oricat, doar sa ne duca pana la statia de autobuz!  Aaa, nu v-am spus, cred, ca la vizita noastra anterioara  in Romania, cea din  luna mai, soferul de taxi care ne-a dus pana la Aeroportul Otopeni  ne-a injurat, de-a dreptul,  pentru ca i-am dat doar 10 lei  in plus, peste suma pe care o arata aparatul. Ca ce, el se intoarce gol pana in Bucuresti, ca toata lumea stie ca pentru o cursa de Otopeni bacsisul e de 20 de lei- chiar nu stiam, cand am plecat eu din Romania, inca mai exista bancnota de 1 milion de lei 🙂 si tot asa, incat am spus ca eu nu mai merg cu taxiul la aeroport. Care va sa zica, indura, Gabrielo,  ca tu ai vrut!

La revedere, Romania! Ne-om revedea candva, intr-o vreme cand, sper, eu nu voi mai fi asa incrancenata, iar tu- atat  de infiorator de sincera! Intr-o vreme in care, fara patima, vom putea vorbi despre orice, asa, ca fetele: despre iubiri,  oameni si locuri,  iertari si razbunari, cautari si regasiri,  extaz si agonie, Iadul si Raiul care esti,  speranta si furia  care sunt!