Badarania dauneaza grav sanatatii!
Iulie. Cald. Bucuresti. Gara de Nord. Terorizata de traficul auto si de cum se conduce in tarisoara, eu sunt cea care decide ca, daca tot avem treaba in Romania, musai sa incercam si varianta cu trenul. Asadar, trebuie sa omoram vreo patru ore, pana sa fie tras la peron rapidul Bucuresti-Iasi, care o sa ne lase la Tecuci. Hoinarim prin jurul garii, dar incercam sa nu ne indepartam prea mult, ca doi provinciali carora le e frica sa nu se rataceasca.
”Un taxi ieftin, de la Cobalcescu?”, ne intreaba un nene, tasnind drept in fata noastra, si apoi urmandu-ne pas cu pas, spre iesirea din gara. Nu, multumim, vine raspunsul, dar nenea nu se lasa: ”Un taxi ieftin, de la Cobalcescu?”. Nu, multumim, spune sotul, pe un ton apasat, azi mergem pe jos. ”Fi-re-ati ai dracu’ de mistocari”, ne ureaza nenea insistentul printre dinti, in timp ce ochii-i de uliu sunt in cautarea altor trecatori, mai cooperanti. 
E sambata, ziua de dinaintea tragerii la Loto. Potul- mare de tot, cateva milioane de euro. E momentul sa ne incercam norocul, sunt puzderie de agentii Loto in jurul Garii de Nord. Buna ziua, vreau si eu un bilet, spune Perfectul. Se discuta detalii despre numarul variantelor, tragerea Noroc, ma rog, amanunte din astea loteristice. 16 lei cincizeci, zice vanzatoarea. Sotul ii da o bancnota de 100 de lei. N-am sa va dau rest, zice vanzatoarea. Atunci, nu vindeti, raspunde sotul. Nu-i nimic, spune doamna, zambind, din spatele gratiilor care o tin departe de lumea dezlantuita. Iesim, si, nu stiu de ce, astept ca vanzatoarea sa-si ceara scuze. Asi… ti-ai gasit, fraierii de noi, chiar nu stim ca la agentia Loto vii cu bani potriviti? Terasa Pamir, lipita cu o coasta chiar de cladirea Garii de Nord. La vederea peisajului, consortul cere o pauza de bere! Il inteleg, e intruchiparea perfecta a romanului deshidratat intr-o zi de iulie: frunte nadusita, tricou lipit de piele, privire ravasita. Nu e nimeni pe terasa, nici macar barmanul. Ne indreptam spre ghereta care serveste drept magazie, si reusim sa aducem la lumina o doamna purtand un chipiu care-i ascunde parul tuns scurt, de sub cozorocul caruia se vede o privire aspra, stahanovista. O Timisoreana rece, da’ rece, cere sotul. Si pentru doamna?, intreaba stahanovista. Sotul se uita la mine, si-mi cere, din priviri, raspunsul. Doamna nu vrea nimic, raspund eu, hotarat. Nu se poate, trebuie sa luati o apa, un Capuccino, ceva, ordona femeia-barbat, uitandu-se ultimativ spre mine. Cu picioarele tremurand si privirea indreptata in pamant, raspund timid: Chiar nu vreau nimic, nu mi-e sete! Nu puteti sta pe teresa daca nu consumati nimic, avem si noi de platit chirie, curent electric, insista femeia. Atunci plecam- prind eu curaj- pentru ca nu vreau sa beau nimic. Ne indreptam spre iesire, in timp ce fosta culturista striga dupa mine: Da’ chiar asa sunteti?, puteati sa beti si dumneavoastra o apa, ceva… Mai avem vreo doua ore pana vine trenul, si ma doare capul. Rau! Da’ rauuuuu de tot! 
Inter-city Bucuresti-Iasi, clasa I. Compartimentul e o mizerie, de la un cap(at) la altul. Nu-ti trebuie privire de vultur, observi asta de la prima vedere. Tapiteria scaunelor e murdara, geamurile- la fel, pe masute se vad firmituri de la pranzurilor altor calatori care-au trecut pe-aici. Cat trenul stationeaza in Gara de Nord, prin compartiment se perinda zeci de vanzatori de reviste, integrame, ziare de tot felul. Mai tarziu, aveam sa realizez ca reprezentau doar primul val de vanzatori ambulanti. Pana la Tecuci, au trecut 5 sau sase ”surdo-muti” care si-au asezat pe masutele din fata noastra nimicurile alea inutile, si alte cateva zeci de comercianti care-si fac veacul prin Ploiesti, Buzau, Ramnicu Sarat… Conductorul parea ca nu stie de existenta lor in tren, desi pot sa jur ca l-am vazut ascunzand rapid o bancnota, in momentul in care, dorind sa-i cer o informatie, am ajuns in compartimentul in care-si facea siesta! Nu mai spun ca ”rapidul” nostru a parcurs distanta de 240 de km in 4 (patru) ore, si nu vreau sa ma gandesc la calvarul celor care mergeau la Iasi, intr-o calatorie maraton de 7 ore. Sincer, cred ca si cu scuterul ajungi mai repede! Oricum, o sa mai povestim pe-aici, pentru ca drumul de intoarcere la Bucuresti a fost o alta aventura in sine, care merita citita.
“- Nu va suparati, caut gara … ”
“- Nu ma supar, caut-o ! ”
Of lelita …
@ Florin: ”Gara pentru doi” e cea mai buna gara in care am ajuns. Si, pentru ca esti prea tanar ca sa stii despre ce-i vorba, iti spun eu: despre un film rusesc, cu o distributie remarcabila! 🙂
Bonjour Gabilou! 🙂 deci “veni, vidi, etc…” N-am mai fost de aprox 2 ani în tara-mi natala, nici nu intentionez sa merg în curând…(mai ales ca parintii mi-s decedati de ani, RIP, n-am frati/surori…)
Meanwhile ne-am mutat aici – daca ai timp, interes si “chemare”:
http://balauru.wordpress.com/
– – –
Sanatate si numa’ bine! Cu drag, Mélanie
iata ce-am scris dupa ultima-mi vizita în România:
http://incaunipocrit.wordpress.com/2011/10/26/romania-anului-de-gratie-2011-by-mela/
@ Melanie: Nu o sa mai mergi curand, pot sa pariez. Apropo, de ce te-a mancat in…? Eu, macar, n-am avut incotro, chiar am fost nevoita sa ma intorc! 🙂
primit din USA:
http://balauru.wordpress.com/2013/07/14/from-my-us-inbox-dor-de-romania-alin-fumurescu/
@ Melanie: Woooooow! Nici eu n-as fi spus-o mai bine, daca…. as fi avut curaj! 🙂
Hai draga Gabilou-Scorpio girl, “curaj gaina, ca te tai!” 🙂 Frankly speakin’, nu mi-e teama de nimeni, de nimic în viata… am o singura repulsie-reticenta: la reptile si-alte târâtoare libidinoase, la propriu si la figurat… 😀 Cu drag si pe curând! 😉
@ Melanie: Bonjour, ma cherie! Da, am vazut, acum o sa iau link-ul. Am si lasat un comentariu, pe vechiul blog.
Ferice de tine, cumva. Eu n-am avut incotro, chiar am fost nevoita sa ajung in tara, de doua ori in doua luni! Asta-i viata. Nici eu nu mai fusesem de cativa ani buni, si, cum bine remarca cineva pe-aici, chiar credeam ca s-a schimbat ceva! In fine, buna, rea, e tarisoara noastra si cu ea defilam.
Sanatate si tie, si ne-auzim. Sunt decisa sa revin in forta! 🙂
Gaby draga, welcome back! 🙂 Am fost acum aprox doi ani la vechi prieteni – ma famille de cœur, care nu-si permit sa petreaca un conced’ decent în România, de afar’, nici vorba…(au fost aici de 2 ori, iar geniala lor fiica tocmai a terminat un semestru-Erasmus la fac de arhi-Toulouse) Nu-s vreo “patriotarda” sa ma bat cu pumnii-n piept, so long story, short: voi fi trait în Franta 33 ani, mai multi decât în tara-mi natala, asa ca far’ s-o “lalaiesc”, voilà de vezi: 🙂
http://balauru.wordpress.com/2013/07/14/dimanche-14-juillet-fete-nationale-francaise-2013/
Nu defilez nici cu România, nici cu Franta! 🙂 Love and hugs back…<3
@ Melanie: Citit, retinut, impartasit aceleasi idei, in mare. Restul e doar detaliu, functie de destinatia fiecaruia.
ţi-aş ura bun venit acasă. dar numai pentru că te revezi cu cei dragi ţie. restul… sunt aşa cum le-ai descris. 🙁
salutări coanei tincuţa!
şi… mi-ai lipsit!
@ psi: Multumesc, oricum! Sper sa fie o revenire de durata, mi-e dor sa fiu pe-aici. Sanatate matzului! 🙂
Draga mea, noi ne-am mai văzut pe facebook, ne mai salutăm, ne mai admirăm în poze, dar mi-a fost tare dor de scrisul tău și mă bucură mult revederea!
Umorul cu care reușești, în ciuda tragicului de situație, să povestești lucruri atât de vii în amintirea-ți, mi-e cunoscut și mă bucur că stilul tău absolut delicios nu și-a pierdut nimic din farmec. Ai venit să-i vezi pe cei de-acasă, lasă restul, evită, ocolește, e un sfat prietenesc și… autohton. Noi nu degeaba am ajuns să ștergem de pe listă orice destinație românească de vacanță, în ciuda frumuseții locurilor de-aici. Nimic din ce mai era cât de cât, nu mai este. La Cluj parcă-parcă suntem mai departe de porcăria universală, e mai curat și mai civilizat, dar evităm mediile unde ar putea fi altfel, așa că nu generalizez. Nu m-am urcat într-un tren românesc de-o sută de ani, nici în mijloace de transport în comun, și nici n-o voi face, chiar vă sfătuiesc să folosiți autocarele, în caz că găsiți, există firme private și transportul e ceva mai agreabil. Și nu, nu bem bere la terase-n drum nici pe gratis, iar pentru ieșiri, alege soțiorul câte un restaurant unde te poți simți măcar ca-n Budapesta, dar nu mai mult.
Gabriela dragă, nici nu vreau să mă gândesc ce scântei aș fi scos în locul tău, sunt la vârsta la care nu mai tac, poate și pentru că lenea, prostia, murdăria, asezonate copios cu mitocănie și mârlănie, mă agasează și mă scârbesc. Și-apoi, de ce n-ai luat, doamnă, un capuccino, o apă…ceva, păi se poate?! Stai acolo, (pe terasa aia luxoasă, cu orhidee, palmieri, piscine și arteziene, he he he!) pe gratis?! Te pup, o zi frumoasă îți doresc și să ne mai povestești! 🙂
@ Mirela: Pai, am zis si eu sa ne incradram in naturaletea peisajului. In dimineata aceea, tocmai servisem micul dejun la restaurantul unui hotel din zona, Ibis se numea, parca. Trec pe langa faptul ca a costat 40 de lei/persoana ( nu stiu daca e mult sau putin, cineva mi-a spus ca e o suma foarte mare), servirea a fost o mizerie. Numai ca nu ne-au certat ca mancam acolo! 🙂 Deci, am zis sa schimbam foaia! Macar terasa cu pricina n-avea stele, incep sa inteleg comportamentul stahanovistei, era perfect indreptatit! 🙂 🙂 🙂
Oricum, nici eu nu mai tac, plus ca nu mai vreau sa fiu certata de cineva!
Multumesc pentru aprecieri, si toate cele bune. Vorbim, stiu ca pleci curand in concediu, dar mai e timp pana atunci! 🙂
Eiiii… ce frumos. Mai citesc un articol de genul asta…mai imi trece orice gand de mers prin RO. Dupa aproape 2 ani de stat aici… nici in gluma nu zic ca as merge acolo
@ Anca: Pai, da-le vacantelor tale o alta destinatie. Lumea e atat de frumoasa…. si asa de mare! Trebuie sa incepi de undeva, candva! Vacanta placuta!
Draguta mea, ieri ti-am scris un mesj si vad ca nu a aparut la tine!
Oricul ti-am scris si un email!
Sa ai o zi frumoasa!
Cu tot dragul iti trimit fff calde imbratisari! 🙂
@ Cita: E-mailul l-am gasit, era in spam… cu mesajul nu stiu ce s-a intamplat, eu insami am probleme cu accesarea blogului. Ceva nu merge, habar n-am. Iti scriu un e-mail, acus- acus. Sa-ti fie bine!
Îmi închipui dragă Gabriela că te-au şocat multe lucruri pe care le-ai văzut şi le-ai trăit aici la noi. Şi noi suntem la fel de şocaţi să ştii, de tot ceea ce ni se întâmplă, dar oare ce am mai putea face, noi cei care nici nu visăm să plecăm după voi? Cel puţin în ultimul timp, eu şi soţul meu căutăm să ne vedem numai de ale noastre, muncim din greu pentru că avem copil pe care trebuie să-l creştem aşa cum trebuie şi care visează deja să plece în America iar noi îl susţinem din acest punct de vedere. Nu am crezut că voi ajunge vreodată să gândesc astfel….
@ Marycix: Sa… rezistati! Si sa sperati ca odata, candva, ceva se va schimba. Cat despre restul, cred ca e cea mai buna solutie. Macar copilul poate sa aleaga unde vrea sa traiasca. Daca nu-i place in America, se poate intoarce oricand acasa. Daca ii place, probabil ca va merita efortul! Va urez succes, aveti nevoie! 🙂
Pacat de aceea bere… probabil s-a gandit la ea pana acasa…
@ Danut: Pentru vreo cateva minute… sigur s-a gandit. Pana cand ne-am oprit la o alta terasa, desigur.
Multumesc pentru vizita si… wowwwwwwww, ai un website foarte, foarte frumos! Spor la treaba!