Se spune ca singura certitudine pe care o ai in viata e moartea! Buni sau rai, mai destepti sau nu, tineri sau batrani, ingineri si menajere, blonzi si brunete, diplomati si aventurieri, scriitori si analfabeti, roscate sau cu parul alb, apartinand rasei caucaziene ori mongoloide, mai devreme sau mai tarziu, cu totii murim!
Totusi, pe la 20 de ani, cu aroganta specifica varstei, credeam ca n-am sa mor niciodata. Pe la 30, incepusem sa cred ca mie o sa-mi fie dat sa mor la o suta de ani. Sau peste. Pe la 40 de ani, mai lasasem de la mine, gandind ca nu-i rau daca, pe la 80 de ani, imi suna ceasul iar acum, la aproape 50, am realizat ca, in fond, daca mai prind o zi in plus, la alea pe care Dumnezeu mi le-a dat deja, e o mare realizare!
Mama, care stie ca nu-s dusa pe la biserica de multe ori si ca nici cu traditiile, oricare ar fi ele, de nunta sau de inmormantare, de botez sau de divort, nu-s tocmai prietena, imi spune din cand in cand ca ea si-a dat singura de pomana, ca sa nu… moara de rusine cand o fi pe lumea cealalta, ca fiica-sa nu se ingrijeste de pomeni, dupa randuiala, asa cum cere datina crestina.
Ba, mai mult, stiind cu cine are de-a face, a vrut sa se asigure ca, si dupa ce ea n-o mai fi, eu, singurul ei copil, nu raman de izbeliste, a nimanui, sa-mi putrezeasca oasele cine stie pe unde! Ca de, nici in viata nu se stie, dar, in moarte, nici atat! Asa se face ca in urma cu vreo doi ani, am aflat ca ea, femeie cu frica lui Dumnezeu si prevazatoare, cum a fost o viata, a investit ”o mica suma, mama”- dupa cum m-a asigurat- intr-un cavou pe numele meu si al sotului meu, ca sa continuam in moarte, ca si in viata, povestea de familie. Am fost uluita, pe moment, marturisesc, dupa care am zis ca, la urma urmei, ce-i atat de rau in asta? In fond, cand omul moare, el nu mai stie ce si cum, dar magareata cade pe vii, saracii, care trebuie sa alerge in stanga si-n dreapta, pentru una si pentru alta- inclusiv pentru un loc de veci, daca mortul n-a fost prevazator si nu si-a facut rost de unul pe cand traia… asa ca, de ce nu? 🙂
Ideea e ca, in urma cu vreo luna, consortul a fost in Romania, si, intr-un moment de mare inspiratie, a trecut asa, in fuga, si pe la cimitir, ca sa-si viziteze, de, cavoul! 🙂 Cu ocazia asta, a facut si niste poze, ca sa-mi arate si mie mandrete de posesiune. Cum nimic nu-i perfect in viata, se pare ca in moarte-i tot asa: 1. nu mi-a placut cum au fost sculptate literele (forma lor, adica, de parca ar fi fost trasate de un incepator); 2. pe mine ma cheama Gabriela Valerica, nu Gabriela Veronica, asa cum gresit apare pe piatra funerara. Cand am intrebat-o pe mama de ce s-a intamplat asta, mi-a spus ca a observat greseala cand era deja prea tarziu si ca ”lasa draga, ca oricum nu conteaza”. Adica, un fel de ”multi vad, putini isi dau seama!”
Pana la urma, chiar asa: care-i problema daca in viata sunt roaba lui Dumnezeu, Gabriela Valerica, iar pe lumea cealalta voi fi Gabriela Veronica? Imi trebuie doar putin timp, ca sa ma obisnuiesc cu ideea!
Self-promo
Roaba lui Dumnezeu Veronica, pardon, Valerica!
Posted on Apr 08 2012
Vorba zice ca mai e inca o certitudine: fiscul :))
Gabi,
Carevasazica de la umorul de intersectie, ai trecut usor si la alte categorii…
Umorul sec ( englezesc ) nu cred ca ti-e strain, dupa cum, nici cel negru.
Ai cumva, vreun stramos prin Maramures? Acolo sunt oameni care au o atitudine neobisnuita fata de moarte. Ei, pur si simplu, rad in fata mortii. S-ar zice ca, au mostenit acesta atitudine de la stramosii daci, care nu priveau defel, moartea ca pe un eveniment trist, ci chiar se bucurau ca persoana decedata, va trece intr-o lume mai buna, si radeau cu pofta, la inmormantare.
Din situatia relatata, strabate un umorul negru… involuntar.
Lidia
@ Lidia: Atunci, inseamna ca mi-am atins scopul, asta am si urmarit. Nu am stramosi prin Maramures, sotul meu insa este de acolo (s-a nascut in Viseul de Sus). Iar Cimitirul Vesel l-am vizitat pe care aveam vreo 10-11 ani, cine stie, poate asta m-a marcat atat de mult, incat am preluat, fara sa vreau, ideea ca trebuie sa pleci pe lumea cealalta daca nu fericit, macar… vesel!
Toate cele bune, Lidia.
@ Catalina: Da, da’ cred ca fiscul nu prea l-a calcat pe ala care face sculpteaza ca altfel, poate isi facea mai bine munca. Oricum, ai dreptate, vrem nu vrem, fiscul e o certitudine.
Toaata lumea stie ca e bine sa fii prevazator… iarna, car si vara, sanie… Dar, totusi, nu e cam prematura investitia? Ca sa nu mai spun cat e de macabra… 😀
@ Dana: Chiar am vrut sa folosesc expresia asta, ”iarna- car si vara- sanie”, dar m-am luat cu altceva si am uitat. 🙂 Dupa cum ai vazut, mama mea se face vinovata pentru ”investitie”, eu, personal, nu sunt chiar atat de prevazatoare. Dar acum , daca tot il am, ce altceva sa mai spun, decat ”bogdaproste”? 🙂 🙂 🙂
Hai maaa :)) …om avea noi umor, dar totusi…
@ scorpio: Asta e, mie inca mi se pare super-amuzant. Serios! 🙂 🙂 🙂
Pai si mie mi se pare, dar stii e un umor macabru.. :))
@ Scorpio: Si cand te gandesti ca nu-i nimic inventat, e realitate 100 %! 🙂
🙂
bine ca nu l-ai gasit ocupat! 😀
@ coolnewz/Ratatouille: Asta mai lipsea, o evacuare silita a mortului, din cavou! O fi vorba despre umor negru la mijloc, dar nici chiar asa! 🙂
exact… bine că nu ţi l-a ocupat coana veronica! 😆
@ psi: NU inca! 🙂 🙂 🙂
Bre Veronico, ceea ce zici matale acisilea imi aminteste de-un fost sef de-al nostru care si-a trintit un cavou dublu, tot numa marmura alba, cu numele lui si al nevesti-sii sculptate corect, dar si cu functiile insirate pe o lista scurta, ca erau trecute doar cele de dupa 89. Culmea e ca trecuse la fimeie locul de adjunct pe care-l ocupa dinsa in organigrama unei institutii publice. Dupa ce s-a instalat magaoaia in tintirimul Eternitatea, nevasta a avansat la fonctia de director plin, na belea! Acum, nu stiu ce-or fi facut cu inscrisurile celea. Or fi daltuit mai jos si noua functie sau or fi chituit cu ceva mehlem particula adj. de linga director. Eu si cu amicul Parapiru ne amuzam copios pe tema locului de repauzare a oaselor nehodinite ale celor doi. Il banuiam pe sef ca, stiindu-se neiubit de cei din jur, fiind el cam carpanos, lingau, neam de traista, ca sa nu-i zic bulangiu si cacanar, ca e urit si eu nu vorbesc astfel de fata cu o doamna ca tine, se ducea din cind in cind sa se boceasca singur, ca de pomana nu-si dadea anticipat, trogloditul! Tot la Eternitatea mai este si cavoul unui celebru om de afaceri galatean. Cumatrul ala a pus hartistii sa-i sculpteze pe capac o carte din marmura – cum altfel? – alba ca caracterul dumnealui (n-am gasit alta cacofonie). El n-a citit in viata lui decit niste carti de joc la partidele saptaminale de poker cu amici smenari de incredere ca si domnia sa, dar urmasii care vor veni la cavoul bunicului trebuie sa stie ca el a iubit cu pasiune literatura, artele frumoase si abia apoi lucrarile publice pe bani frumosi. Tu si cu Dan sinteti mici copii, crede-ma. Pune mina si schimba crucea aia de beton cu una…de marmura, corecteaza numele si vopseste-l cu bronz galben, pune deasupra macar un stilou de marmura si o calimara , sa stie lumea ca n-ai fost nici dumitale oarescine. Poti sa scrii ca ai avut si blog, baga si profesoratul de la Tudor Vladimirescu, pomeneste-o si pe matus’mea Margareta, ca ti-a fost sefa si ea n-are bani de marmura! Fii barbata carevasazica, Veronico tata!
P.S. : Cred ca si de mine ai putea daltui ceva, ca ti-am fost subaltern cuminte si n-am lasat urme niciodata dupa ce venea Musu in vizita la biroul nostru mititel.
@ Marean: Stiu despre ce vorbesti, am si comentat la vremea respecitiva, subiectul. Unul deosebit de spumos, dupa cum cititirii mei si admiratorii tai (sunt sigura ca ai deja admiratori pe-aici!) au inteles ca e!
Cat despre mine… nu-mi da idei, ca doar cat dureaza sa aduc cioplitorul in piatra, ca sa-mi contureze si mie prima pagina din Viata libera, cu un editorial asezat strategic in coltul din stanga, jos? Si cu poza mea de cand aveam 25 de ani, evident!
Tu ce mai faci, ai ajuns in Congo? Daca da, astept vedere de-acolo! 🙂
Gabriela, nici nu ma asteptam sa abordezi altfel subiectul! Cu umorul si tonusul tau caracteristice, ai reusit sa transformi totul in randuri pline de haz. Vorba lui Coolnewz, bine ca nu l-ai gasit ocupat…ca pare a fi al altcuiva, daca numele e scris gresit! 😉
Sa ai parte de sanatate si bucurii! Viata lunga si frumoasa! 🙂
@ Mirela: Multumesc mult, Mirela. Mai face omul si haz de necaz, nu-i asa?
Toate cele bune si tie, omule, si sa ne auzim sanatosi mlta vreme de acum incolo. 🙂
Am senzaţia că ar fi mai practic şi mai ieftin să îţi schimbi numele decât… crucea!
@ Ana: Stii ca ai dreptate? 🙂 🙂 🙂
Acuma, ce să zic, eu, dragă Gabi..ar fi multe de spus- pot privi lucrurile și cu umor, dar și olecuță pragmatic.
O să-ți imediat de ce: într-o primăvară, să tot fie vreo zece ani, eram în oraș, traversam.
Trecea în viteză, o mașină deschisă, în care se afla o doamnă- era ultimul ei drum.
Ploua mărunțel, șoferul cam gonea, în afară de el și de doamna fără viață nu era nimeni în mașină..
Locul de veci al fostei frumoasde doamne- am avut vreme să constat- era, sigur, undeva la țară.
Da, momentul a fost de neuitat.. poți să râzi?
@ Gina: Pe de alta parte, ma gandesc ca e frumos sa ai o ultima calatorie, chiar mort fiind, intr-o masina deschisa, in drum spre cimitirul de la tara. Cool, nu-i asa? 🙂 🙂 🙂
Eu cred ca numai tie ti se intampla chestii din astea … si probabil ca eroarea nu-i lipsita de sens.
Cel putin te-a facut sa filozofezi pe tema subiectului vietii si mortii.
@ -X-: Asta cu intamplari ciudate pe numele meu cred ca e adevarata. Cat despre sens- inca il mai caut!
Ai mare dreptate Gabriela, pana la urma ce mai conteaza, Veronica sau Valerica! Felicitari pentru modul de a aborda cu umor unele “chichite”ale vietii!
@ Marycix: Pai, facem si noi haz de necaz, acum, cat se poate. In fond, nu toti avem loc in Cimitirul Vesel, asa ca…,
Aaa, ce as fi vrut sa spun: sa stii ca nu pot posta comentarii la tine pe blog, nu stiu ce sa mai fac. Am mai spus-o de vreo doua ori pana acum, nu stiu cum sa ma descurc.
=)) Minunata mea, mi-ai descretit sufletul. Imi e atat de dor de tine, incat am coborat din pat sa te citesc. Sunt intr-o pauza de lume. 🙁 Ma bucur sa vad ca scrii. Esti tot cea pe care o stiu eu. =D>
Maicuta ta, parintii mei si alti romani se gandesc la toate. -? Un gospodar se ingrijeste cu sarg si de “garsoniera” pentru trupul de dupa marea trecere. #.-S
Iti doresc sa fii sanatoasa! Sa te bucuri de viata! Acum ca ai cu o grija mai putin, iti va fi si mai usor sa fii fericita, asa-i?:D
@ Mimi: Intai de toate, sper din toata inima ca esti bine. Iti doresc multa, multa sanatate, ai grija de tine, ca de ceilalti te-ai ocupat cu o ravna demna de toata lauda.
Da, asa-i, omul gospodar isi face iarna- car, si vara- sanie. De ce nu le-am randui pe toate, inclusiv cele crestinesti? Cu o grija mai putin pe cap, ma simt… mai usurata, asa!
Inca o data, toate cele bune, Mimisor, ai grija de tine. Sarut chipul tau frumos, suflete. 🙂
Interesant.
@ Gregorie Casa: Si extrem de pasional, nu-i asa? 🙂 🙂 🙂
avand in vedere ca pana la urma cu totii va trebui sa ne odihnim undeva de tot… e bine sa ne obisnuim treptat cu ideea. eu inca n-am ajuns la treptatul ala 😀
@ aA: Dupa cum vezi, Anca, eu am fost ajutata! 🙂
am zambit sincer citind articolul….chiar asa…ce mai conteaza cum ne cheama,,,in fata lui Dumnezeu aceleasi pacate le avem….:)
@ Vali: Ma bucur daca am ”creat” un zambet, zambetele ne fac mai buni, nu-i asa? Mai treceti pe aici, eu incerc, sincer, din tot sufletul sa-i fac pe prietenii mei sa zambeasca. Nu-mi iese intotdeauna, dar si perseverenta trebuie apreciata. Toate cele bune, sanatate maxima! 🙂