Iar m-a intrebat unul ieri la munca de ce romanii cersesc. M-am enervat rau. Eu incep sa-i explic ce si cum, el nu- ca asa a citit prin ziare, ca romanii fara locuinte, si sunt multi, stau in strada si cersesc. Ca sa aiba bani de paine. Mai omule, asculta-ma, ii zic, mai sunt si cersetori, da lasa’ ca si voi aveti. Uite, e plin Dublin-ul, dau sa zic, dupa care imi aduc subit aminte ca cersetorii din capitala Irlandei sunt romani, in mare parte. In fine, depasim momentul penibil, si, extrem de curios, vrea sa afle care sunt vecinii Romaniei. Pentru ca mai aveam vreo cinci minute libere pana sa plecam acasa, iar el parea dispus sa ma asculte, pun o cutie mare pe masa, uite, asta-i Romania, da? Alatur alte cutii mai mici si incep: asta-i Marea Neagra, aici avem RipablicofMoldavia… Dar Polonia unde e? vrea el sa stie. Intreaba-i pe polonezi (sunt vreo 40 cu totul in departamentul in care lucrez, deci surse de informatie sunt, slava Domnului) ii raspund, si continui, ca sa nu-si piarda omul interesul. Si-i spun si despre vecinul ala, si celalalt, si el iar ma intrerupe, a, da, uite ca si-a adus aminte, niste prieteni de-ai parintilor lui au infiat doi copii din Romania, prin ’90, orfani de razboi. Whaaaaat? Ce razboi? Pai, ati avut voi un razboi in 1990, continua el, in timp ce eu traiesc niste sentimente amestecate: umilinta, furie, neputinta, rusine, rusine pentru rusinea lui. As mai avea la dispozitie doua-trei minute sa-i explic treaba cu revolutia,” Tzeautzescu”, jos comunismul… Aleg varianta prescurtata, adica il intreb daca a vizionat ”Top gear”, episodul filmat in Romania. Da, imi zice el, si-l vad nesigur. Episodul ala in care au facut ei teste de viteza pe Transfagarasan, la finalul carora au spus despre drumul ala ca este probabil ”the best road in the world”, insist eu, apoi mai intervine cineva in conversatie, adica elementul ajutator, si tipul pare lamurit, pana la urma, neuitand sa precizeze ca i-au placut mult peisajele de munte. Curiozitatea il impinge mai departe si ma intreaba daca sunt de la oras, cat de mare e orasul, ma rog, chestii din astea infantile, pe care le-ar fi aflat intr-o secunda daca ar fi avut curiozitatea sa intre pe ”goagal”.
Ne indreptam spre usa, pentru ca uraaaaaaaaaa, plecam acasa. Moment mai mult decat prielnic pentru a scapa de penibil. In ultimul moment, nu’sh ce-mi vine, si-l intreb: auzi, dar tu stii care-i capitala Romaniei? Ceea ce a urmat m-a lasat fara cuvinte, muta, lata, speriata, mirata, bulversata, paralizata de uimire, spuneti-i cum vreti. ”Bucharest”, raspunde scurt partenerul meu de conversatie. Multumesc, cei mai multi confunda Bucharest cu Budapest , ii spun in fuga, dupa care fiecare isi vede de cararea lui.
In drum spre casa, rememorand flash-uri din conversatia avuta cu tanarul irlandez, am gasit totusi doua motive de consolare pentru rusinea indurata si pentru prea multele explicatii pe care am fost nevoita sa le dau: 1. aflase ca Bucurestiul este capitala Romaniei; 2. lasa, ca nici despre Polonia nu stia mare lucru!
Mandru ca sunt Roman ! 🙂
Draga, povesteste-le celor 40 de compatrioti ai Papei Ioan Paul al II-lea despre prietenia romano-poloneza din timpul celui de al doilea razboi mondial (razboi de care cred ca au auzit), cand Romania le-a primit refugiatii, le-a gazduit tezaurul, le-a acoperit spionii (asta e informatie certa, de la seful Sigurnatei Eugen Cristescu cetire – nu vorbesc prostii) si tot asa. Poate se trezesc si ei la realitate, ca istoria au uitat-o demult, saracii.
Violettera: Eheiii, asta cu polonezii e o alta poveste, despre care am sa scriu poate candva. Din tot ce am vazut, intamplat si simtit, vizavi de ei, concluzia este ca sunt tot un fel de romani, doar ca le zice altfel.
Razvan: Sa stii ca nu-i chiar totul pierdut!
Uite asa ajungem sa ne rusinam cu tara noastra, pentru ca aude de la altul ca Romania e o tara saraca, nu le ofera nimic, etc.
Asta scriu pe-aici ziarele, pentru un prost trage toata lumea.
Gabita, draga mea, si romanii polonezii, si cehii, si slovacii, si bulgarii (mai ales!) ca sa nu mai zic de toti astia din fosta Iugislavie sunt toti facuti de-o mama. Am avut in SUA o colega de camera din Bosnia. Bai frate, am recunoscut aceeasi smecherie pe care o intalnesti si la romani, privirea atenta dupa oportunitati, tendinta de a aproxima totul si a face misto de orice si oricine.
Sper sa am odata ocazia sa scriu mai multe despre polonezi. Nu stiu, ma mai gandesc cum sa abordez subiectul. Dar asa este, cum spui tu.