Era in vara lui ’76. Eram in tabara la Polovraci si, ca toata dracarimea din jur, ma distram dupa posibilitati: catarari in copaci, ascunselea, dans la discoteca pana seara la 9, scuipat baietii (ma rog, imi cer scuze acum, poate nu-i prea tarziu!), ceva intreceri pionieresti, de astea… Nu stiu cum s-a nimerit, dar intr-o seara am prins la televizorul alb-negru asezat pe dulapul cel mai inalt din cantina, cateva secvente de la Olimpiada de la Montreal. Concursul de gimnastica. Desi eram o avida cititoare de ziare (Scanteia, la care te abonau ei, si saptamanalul Munca- tot asa), nu cred sa fi stiut ca tocmai in perioada aceea se desfasura Olimpiada, si mai ales, nu cred ca aveam vreo idee despre ce poate fi aceasta. Oricum, privirea mi-a fost captata, cum spuneam, de concursul de gimnastica. Dupa vreo cateva minute, comentatorul ne-a anuntat ca iata, urmeaza sa evolueze la barna Nadia Comaneci.
A fost istorica Olimpiada a Nadiei Comaneci, cand tabelele au afisat celebra cifra 1, pentru ca nu erau pregatite pentru afisajul lui 10. A fost triumful unei fetite si al unei echipe de pustoaice care veneau dintr-o tara fara prea mari traditii in gimnastica. Si, pentru ca la varsta aceea aveam nevoie de idoli, probabil, si pentru ca nu prea avea cine sa ma indrume imi a-mi alege lecturile, autorii, filmele si muzica (toate descoperirile le-am facut singura, bajbaind, cautand, placandu-mi si neplacandu-mi ceva, asteptand si neavand rabdare), am vazut in Nadia idolul la care tanjeam de mult.
Din momentul acela, am devenit sclavul oricarei aparitii in presa, la televizor, oriunde se putea, a cate unei informatii despre ea. Cumparam ziare, reviste, vederi (pentru ca a aparut o serie limitata de vederi cu Nadia, dupa Montreal), timbre, am si doua carti despre Nadia, tot ce cuprindea imaginea sau numele ei. Daca mama ma cara la cate cineva in vizita si vedeam in cosul de gunoi vreun titlu cu trimitere la eroina mea, nu ezitam: bagam mana adanc, luam ziarul, il netezeam, il duceam acasa, unde decupam bucata de poza si o lipeam in caietul meu cu poze ale eroinei mele. Mai mult, o aveam pe recamierul din sufragerie pe Nadia, sub forma de papusa cu breton, imbracata intr-un trening alb, purtand pe unul dintre reverele bluzei o bucatica de tricolor. In fapt, era o papusa dintr-o serie cu mii de exemplare, probabil, doar costumatia facea diferenta.
Incetul cu incetul, caietul ”studentesc” s-a ingrosat atat de mult, incat, din cauza decupajelor lipite mai mult pe mijlocul foilor, arata ca un gandac burtos, cazut pe spate. Ma uitam pe el cel putin o data pe zi, si era piesa de rezistenta, mereu scoasa la inaintare, daca ma vizita vreo prietena. Acum realizez cat de mult le plictiseam, probabil, cu aiuritul ala de caiet plin de taieturi de prin toate gazetele.
Cat am fost copil, am colectionat diverse nimicuri: timbre pe care le asezam frumos in clasoare (poate unii isi mai aduc aminte, faceam schimb cu alti copii, ce mai, era o nebunie), servetele de masa (da, da, erau la mare pret alea cu desene mai deosebite si viu colorate, de forme si dimensiuni diferite), ambalaje de guma de mestecat… Dar nici una dintre ”colectiile” mele nu a avut insemnatatea, valoarea si daruirea de care s-a bucurat caietul ciudat cu poze ale Nadiei.
Vara trecuta, Razvan, unul dintre copiii mei, a fost in Romania. Mergand la Tecuci, sa-si viziteze bunica (mama mea) a dat, Dumnezeu stie pe unde, peste caietul acela. Mi l-a adus si, foarte impresionat, mi-a spus: nu am stiut ca ai fost FAN Nadia Comaneci. Ce-i drept, nici eu nu stiam, pe vremea aceea, ca sunt un FAN. Stiam doar ca o ador pe fetita aceea hotarata, talentata, cu care as fi vrut sa seman. Si astazi tresar cand aud numele Nadiei, dar farmecul povestii de dragoste incepute pe vremea cand aveam 14 ani, s-a dus. In schimb, undeva intr-un sertar, purtat prin lume, sta ascuns caietul acela diform, cu poze ingalbenite de vreme, cu scris ilizibil pe unele, si cu colturile paginilor zdrentuite de atata folosire.
Voi ati fost fanii cuiva?
Update: articol publicat si de smartwoman.hotnews.ro.
Eu am fost fan Bruce Lee prin ’92 – ’96 numai ca realizasem eu ca sunt mai gras decat Bruce Lee si am ramas profund dezamagit. Si acum mai am nunceagul facut de mine si casetele video cu el.
Imi amintesc vremurile acelea, cand baietii invarteau chestiile alea ciudate pe deasupra capului (da, nunceagurile) si executau figuri caraghioase de karate. O, Cristian, nu pot sa cred…
Eu am fost (si sunt) fan Dinamo….si al lui Ivan Patzaichin.
Dragos FRD: Bine ai venit pe forum, sper sa imi mai vizitezi (vizitati?- nu stiu cum sa ma adresez) ”domeniul” din cand in cand. Constat ca esti fanul personalitatilor care si-au construit succesul prin munca. In ziua de azi, pustii si tinerii sunt fani Hanna Montana, Jedward, Katie Price (e un personaj extramediatizat prin Anglia) si ai altor asemenea personaje care azi apar, maine dispar.
Si mie imi place Patzaichin- si nu numai. La fotbal, tin de obicei cu cei mai slabi, nu stiu de ce.
Da, eu am fost „fana” lui Ciprian Porumbescu. La 14 ani, varsta indragostirilor idioate, eu ii purtam poza in buzunar, intr-o batista parfumata pe care din cand in cand o miroseam… Ca sa vezi ce nebuneala. Si asta n-a fost tot. Am cumparat o carte mare, o am si acum, cu poza lui pe coperta in medalion (o monografie a lui si cateva partituri cu Balada, Crai Nou si alte cantecele) pe care o puneam la cap cand ma culcam seara si o priveam pana adormeam. M-a imresionat povestea vietii lui, talentul, dar mai ales figura aceea romantica de care ma indragostisem. Cand am mai crescut, mi-au mai trecut fumurile, dar am jurat ca daca voi avea un baiat ii voi pune numele Ciprian. Acum am doi baieti si pe primul il cheama, bineinteles, Ciprian… Povestea aceasta am uitat-o demult. Mi-ai amintit-o tu, Gabi, cu caietul tau bortzos ca un gandac căzut pe spate…
Wowwww… frumos. Il cunosc pe Ciprian al tau, stiu ca are fire de artist. Deci de la Ciprian Porumbescu i se trage…
Modelele au o contributie deosebita la formarea personaliatii celor care le admira! Nadia a fost ambitioasa, hotarata…Ceva imi spune ca ai si tu aceste calitati! Poate ca esti si tu o “bucatica din Nadia”!
@ Marycix: Cine stie? 🙂 Mai sunt si Scorpion pe deasura, ca si Nadia. Oricum, ce stiu e ca am iubit-o de la prima vedere, si am ramas indragostita de ea pana in ziua de azi.
Si, Marycix… multumesc pentru ca imi esti oaspete si pentru rabdarea de care dai dovada rasfoind pagini pe-aici. Sa-ti fie bine! 🙂
D-na Cimpoca, scrieti atat de frumos incat e o placere sa va citesc. Nu ne cunoastem, dar am citit despre dv. in Viata Libera-Galati si mi-a placut povestea de viata , in care m-am regasit si eu un pic. Si eu am emigrat , am lucrat in invatamant , am facut liceul la Galati (1964-1969) tulceanca fiind de origine si altele. Va admir pentru tot , dar in mod deosebit pentru curajul si energia cu care a-ti luptat in viata ,(luand-o mereu de la capat )ca sa ajungeti unde sunteti .
Si eu am facut la fel ! Si fiindca e vorba de fani, am devenit cat de curand unul din fanii blogului dv. Cu sinceritate si respect, MD
@ Maria Dincov: Multumesc din suflet, doamna, pentru frumoasele cuvinte si pentru ca v-ati gasit timp sa treceti pe aici. V-am vizitat si eu pe pagina de Facebook, am vazut lucruri minunate! Imi place cum traiti si cum va bucurati de noua viata pe cre v-a dat-o Dumnezeu! 🙂
Inteleg ca sunteti de undeva din judetul Tulcea (sper sa nu ma insel), si soacra mea este din Chilia, un tinut binecuvantat de Dumnezeu! Vedeti ce mica e lumea?
Inca o data, multumesc mult pentru vorbele frumoase, poate prea mari pentru o persoana atat de neinsemnata, si sper ca vom tine legatura. Va doresc multa sanatate si spor in tot ce faceti! 🙂
Nu ,nu ma joc cu vorbe mari, imi place la nebunie cum scrieti. Eu va multumesc pentru ca m-ati acceptat ca prieten , desi nu m-am prezentat.. Am ezitat o zi intreaga, apoi mi-am incercat norocul. Am trecut in graba peste note si peste comentarii si am ramas cu impresia ca aveti in lista doar prieteni si cunostinte. Mi-am facut timp sa va scriu cateva randuri, caci asa este frumos si politicos si uite cat de frumos imi raspundeti. Mi-a placut mult povestea de viata a Ancai Melinte din Viata Libera. V-am admirat curajul si perseverenta de a emigra , caci nu se putea altfel. Stiu ca nu a fost usor , dar …se merita , cu siguranta ! Si eu am emigrat cu familia acum 25 de ani si nu regret nimic . Daca ar trebui sa o iau de la capat, as proceda la fel. Proud to be Irish ! …Yes, of course ! Sa stie toata lumea ca… “acolo unde-i bine , acolo este tara mea !” Atat pentru astazi , din Canada va imbratiseaza cu toata dragostea -o noua prietena , Marieta .
Ps-Multumesc pentru vizita de la Campul Romanesc , un coltisoar de Rai !
@ Maria Dincov: Campul Romanesc este o experienta unica, din cate inteleg. Mi-ar placea, sincer, sa fiu parte a acelei comunitati, cum vad ca sunteti dumneavoastra. Cat despre restul… eu sunt onorata ca ati trecut pe aici! In rest… nici eu nu regret nimic, as face-o de cate ori ar fi nevoie, iar si iar. Ba, chiar, mi-as fi dorit sa fi facut asta de tanara! Dar i-am multumit lui Dumnezeu pentru ca mi-a oferit prilejul atunci cand a crezut EL ca e cel mai bine! Va multumesc pentru toate cuvintele frumoase si… va mai astept. Cu bine.
De cand ne-am conectat pe Facebook – am trecut mai rar pe aici, asteptand notificari de pe blog-si mi-a scapat ultimul Replay -la comentariul meu, , fapt pt care , va rog sa acceptati scuzele de rigoare . Ba chiar am crezut ca sunteti plecata sau ca a-ti luat o pauza de sarbatori. Cu atatia fani-uneori te simti obosit, dar se vede treaba ca “nu le stiu pe toate”-ale Facebook-ului si nu am programat notificarile . Acum tocmai am dat o raita pe Blog, gandindu-ma ca ceva nu e in regula si am gasit ultima postare , la care am venit si eu cu un mic comment, dar asa cum spuneam, cand am dat -sent-, a disparut …fara urma. M-am dus inapoi la Facebook-si l-am gasit acolo, sub o alta forma, dar…,e bine si asa! Referitor la Nadia- as spune ca toate fetitele , dar nu numai ele, au fost si vor ramane pt totdeauna fanii ei- si nici nu s-ar putea sa fie altfel. Nadia a depasit limitele asteptarilor si a ramas un simbol universal -al gimnasticii , cunoscuta si iubita de lumea intreaga , dar de noi -romanii , nu mai spun ! Caietul dv. cu tot ce se scria despre ea , cu putinele poze aparute atunci , asezate si pastrate cu multa grije pana in ziua de astazi, sunt dovada dragostei, admiratiei si pretuirii acelei fetite , numita Nadia Comaneci-care la Olimpiada de la Montreal 1976- a dat peste cap calculatoarele olimpice , obtinand un perfect 10 , primul (si ultimul -asa stiu ) in istoria gimnasticii . Fara sa stiti, erati de pe atunci un big FAN-al Nadiei si cine stie cat ar putea valora caietul dv peste ani, la o licitatie . Si ca o paranteza la ac subiect, va impartasesc ca in 1978 , am avut onoarea si privilegiul de a-l avea in vizita pe Dl Cristian Topescu (prieten f apropiat cu dr.Sihota-un prieten de familie al nostru ) , prilej cu care am facut o excursie in Delta Dunarii si care a daruit la plecare cate un card cu Nadia – la fiecare persoana aflata pe salupa . Fetitei mele -Daniela, i-a scris urmatoarele…”Danielei , cu speranta ca la Joculie Olimpice din 1984 va fi urmatoarea campioana la gimnastica , iar eu-nu voi iesi la pensie pana nu voi comenta succesul tau ! “…. Din pacate , nu mai stiu pe unde este acest card , dar cert este ca Nadia a fost si va ramane gimnasta cu cei mai multi fani , printre care , cu mandrie-ne inscriem si noi .
@ Maria Dincov: Eu va multumesc, inca o data, pentru faptul ca (ma) cititi! Imi pare rau ca nu scriu constant, n-am disciplina, din punctul asta de vedere, si uneori, urasc sa scriu compuneri! Desi scriu si de astea! 🙂
Nadia are o pagina pe Facebook, stiti si dumneavoastra, si ma uitam cati tineri, din toata lumea, plac pagina asta. Este uimitor! Cred ca Nadia este foarte mandra la gandul ca, la zeci de ani distanta de cand a iesit din gimnastica, este totusi un idol pentru milioane de oameni din lumea asta! Ceea ce e mare lucru.